Într-un cadru de anticipație, de data aceasta adaptat dimensiunii poetice, Andrei Mocuța, în recentul său volum Contact[1], dezvăluie o durată de viață personală, proiectată între anii 2025 și 2070. Poetul se află în spațiu, într-o navă, un fel de turn de fildeș, unde creează, redescoperă texte scrise când a locuit cândva pe pământ  sau retrăiește flash-uri de memorie pe care le expune în poeme scurte și foarte scurte.

Atmosfera acestei cărți mi-a amintit de cea a filmului Sunshine, în care acțiunea se petrece tot așa, într-un viitor îndepărtat, prin 2057, iar o navă spațială reprezintă singura soluție de supraviețuire a omenirii, fiind trimisă cu o misiune solară. Până la urmă, metafora supraviețuirii, prezentă și în universul cărții de față, ne vorbește despre nevoia unor contacte între lumi și universuri, dar și despre importanța salvării anumitor amintiri, obiecte sau secvențe din trecut, care pot căpăta valoare de reper în călătoria prin necunoscutul din jur. 

Într-un limbaj telegrafic, marcat de o puternică dimensiune confesivă, poemele urmăresc noua existență a celui exilat în cosmos, compusă din tabieturi zilnice sau gesturi, aproape aceleași  de la un an la altul, dar îmbogățite cu noi semnificații sau afecte. Dincolo de o aparentă atmosferă distopică,  existența aceasta impresionează prin repetatele recursuri la reflexivitate și sinceritate, când vine vorba de sondarea, ușor traumatică, a memoriei copilăriei, a figurii materne sau a pierderii, atât de timpurii, a tatălui. O legătură dintre cosmic și teluric o reprezintă un cordon ombilical care, în singurătatea spațială cu aspect nebulos, reactivează memoria, cu toate că dorința detașării de terestru este cât se poate de evidentă: ,,când m-am trezit/ nu/ era nimeni/ care să-mi taie cordonul ombilical/ și nimeni care să mă ia în brațe/ nimeni care să îmi facă patul/ și nimeni care să mă legene/ înainte de culcare/ nimeni care să mă învețe să merg/ pe propriile picioare/ m-am ridicat în capul oaselor/ și am privit prin hublou/ întunericul în care pluteam singur/ legat de un cordon ombilical/ care se întindea/ până/ departe spre Pământ” (2025).

Prin intermediul unor holograme, Andrei face ,,predicții despre viitorul îndepărtat” sau citește ,,însemnările mamei/ din anul nașterii mele”, pe care ,,le-a scris într-un carnețel/ pe care mi l-a oferit/ imediat după ce am învățat să citesc”. Redarea acestor notițe în poem provoacă, pe de o parte, retrăirea traumatică a unor momente din copilărie, iar, pe de altă parte, arată legătura sau influența trecutului care, într-un asemenea context, consolidează și sporește sensibilitatea și, nu în ultimul rând, umanul din fiecare: ,,12 ian 1985 – după un zbucium de cel puțin 7 ore/ se naște Andrei-Lucian/ bucuria e scurtă/ va fi internat la chirurgie/ infantilă și operat/ diagnosticul: stenoză duodenală prin/ pancreas inelar/ îl botezăm în 10 februarie acasă din motive obiective/ (febră ridicată și faringită)” (2027).

Succesiunea atât de rapidă a anilor dezvăluie secvențe care amplifică tot mai mult singurătatea sau sentimentul finitudinii  în raport cu un ,,Cosmos viu și sexuat” (Mircea Eliade) care, prin măreția și indefinitul acestuia,  tulbură și reduce întreaga existență umană la dimensiuni ale fragilității și insignifiantului: ,,deși pe suprafața planetei de unde vin/ e lumină/ acum/ de aici din depărtare se vede/ doar un punct rotund/ în beznă” (2029).

Capsula spațială este un spațiu insolit, martor al atâtor experiențe senzoriale și unde, uneori, siguranța sau stabilitatea fizică și emoțională devin atât de iluzorii: ,,dorm în capsula spațială ca-n pântecul unei balene/ la capătul cordonului meu ombilical/ e receptorul unui telefon/ din care se aude o voce bruiată/ încerc să ajung la el dar e prea departe” (2033) sau ,,mă trezesc cu o stare febrilă/ zăresc o lună roșie/ în depărtare/ mă dezmeticesc și/ îmi dau seama că e doar un balon/ plutind prin cameră” (2035).

Amintirea tatălui revine obsedant și interogativ, în măsura în care face, oarecum, mai suportabilă apăsarea atemporală a acestui spațiu cosmic, tentacular. Ea reactivează o sensibilitate traumatică, necesară totuși supraviețuirii într-un univers al universului: ,,anul acesta împlinesc vârsta/ la care tatăl meu a murit/ parcă mi-e rușine/ să trăiesc mai mult decât el” (2049) sau ,,când pierzi un soț/ ești văduvă/ când pierzi un părinte/ ești orfan/ dar cum se numește/ un părinte/ care/ își pierde copilul?” (2050).

Trecerea prin găurile negre reprezintă o experiență de cunoaștere și depășire a propriilor limite, dar și o parabolă a adaptării la acest mod de existență în galaxia senzorială: ,,am trecut printr-o gaură neagră/ cufundat în somn/ și acum/ undeva într-un crâmpei mic mic din univers/ există o versiune a mea care doarme/ tot timpul/ știu că șansele sunt extrem de scăzute/ dar dacă ajungeți vreodată/ din întâmplare/ acolo/ vă rog să mă treziți” (2054).

Încercarea eșuată de reanimare a unei amibe regine devine un prilej de resemnare amară, referitoare la condiția limitată a omului, indiferent de locul sau timpul în care trăiește. Apelul la memoria afectivă atenuează, încă o dată, dramatismul momentului: ,,am încercat să readuc la viață/ o regină amibă/ din constelația Moebius/ am găsit-o inconștientă/ în propriul palat de gelatină organică/ i-am făcut de mai multe ori/ respirație gură la gură/ însă de fiecare dată revenea/ sub altă formă…/ ultima dată când am resuscitat-o/ a avut chipul tatălui meu/ mi-ar fi plăcut să avem mai mult timp/ la dispoziție împreună/ dar am rămas fără aer în plămâni/ pur și simplu nu cred că există/ vreo cale/ prin care cei vii/ să înțeleagă nevoile celor morți” (2032).

Fiecare secvență sau amintire din volumul de față formează un fel de memorie cosmică, a cărei structură cinematică dezvăluie contactul permanent dintre vis și realitate, dintre comuniune și individualitate, dintre resemnare și jovialitate. În tot acest timp, nava înaintează printr-un viitor tot mai îndepărtat, iar cordonul ombilical, amintit, pare tot mai întins, mai fisurat.


[1] Andrei Mocuța, contact, Casa de pariuri literare, București, 2022.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.