O hermeneutică fascinantă a psihicului uman, de-a lungul istoriei și a societății, ne dezvăluie cartea lui Heinrich Zimmer, Regele și cadavrul[1], reeditată, de curând, la editura Humanitas, în traducerea lui Sorin Mărculescu, însoțită de un cuvânt înainte semnat de Joseph Campbell.

Cele câteva eseuri cartografiază, afectiv și mnemonic, „povestea despre biruința sufletului asupra răului”. Ele reprezintă adevărate incursiuni în universul bogat în semnificații de ordin spiritual sau istoric al unor mituri din care s-au desprins acele povești care vorbesc despre om, în toată măreția sau decăderea sa, cu fiecare parcurs istoric în parte. Omul este urmărit îndeaproape în demersurile sau rolurile sale de cititor sau scriitor al lumii/ societății în care se afla și căreia avea datoria să-i reveleze semnele, înțelesurile și subînțelesurile, traumele sau împlinirile, victoriile sau înfrângerile.

 Întâmplările, aparent diferite între ele ca univers tematic, sunt relatate într-o anumită ordine, deloc întâmplătoare, cu scopul-miză de a le prilejui întrepătrunderea, punerea/ confruntarea uneia în oglinda celeilalte. Subiectele, cât se poate de diverse, dezvăluie idei sau concepții despre curaj și onoare, despre forța oarbă a destinului sau despre codul nescris al cavaleriei. De asemenea, vom face cunoștință cu o lume  în care miraculosul stăpânea, deopotrivă, forțele naturii tot mai răzvrătite și viețile unor personaje ca Regele Arthur, Gunewir, Lancelot, vrăjitorul Merlin sau Gawain. Nu vom afla cauzele, dar vom asista la căderea/ decăderea zeilor hinduși (Shiva, Brahma sau Vishnu, Maya), îmbrățișând, unii dintre ei, condiția umană sfâșiată de contradicții, de patimi sau de-o singurătate covârșitoare.

Una dintre cele mai cutremurătoare povești din acest  volum  vorbește, într-un limbaj parabolic, despre relația noastră cu propriul trecut care, de cele mai multe ori, ne urmărește sau ne înconjoară sub aspectul sau spectrul unor traume de nedepășit.

Printre cei mulți care, zilnic, treceau pragul împărăției unui rege, se afla un cerșetor care, de fiecare dată, îi aducea acestuia în dar un măr. Regele îl primea, îl dădea mai departe unui slujitor care îl arunca alături de celelalte, mărind grămada merelor care se adunaseră cu spor de  când tot apărea acest cerșetor. Întâmplarea a făcut ca maimuța regelui să țintească unul dintre mere, asupra căruia s-a repezit, a mușcat și a scos la iveală un diamant superb, care, pe loc, îi luase ochii regelui. Uluit de grozava arătare, regele a cerut să fie verificate, pe loc, merele aruncate. Nu mică i-a fost mirarea să descopere că fiecare purta în miezul putreziciunii sale, un astfel de diamant. A cerut, imediat,  să afle mai multe despre cerșetorul care îi aducea, de atâta timp, aceste daruri aparent neînsemnate. Următoarea dată când cerșetorul se prezintă îi spune că este de fapt un călugăr și îi propune regelui o provocare fără seamăn, teribilă, care se va concretiza într-un un pact cu neputință de imaginat.

Urmând coordonatele unui basm thanatic, regele va fi supus unor probe definitorii pentru parcursul existențial pe care-l va urma de atunci încolo. Prilej cu care va trece printr-un proces de inițiere totală și profund marcantă. Aceste probe vor constitui experiența care îl va trezi la viață, care-i va demonstra  că a fost mult prea implicat în activități mercantile, că s-a dedat doar plăcerilor și lucrurilor amăgitoare,  fiind imun la tot ceea ce însemnau, până la urmă, adevăratele dileme sau încercări pe care un rege ar trebui să se (le) confrunte, alături de mulțimea celor de rând. Într-un final, el va urca pe o altă treaptă, a confruntărilor interogative cu propria existență și, ceea ce e mult mai teribil, a oglindirii sale într-un cadavru ca într-o oglindă lacaniană.  Ca să salveze sufletele celor morți, călugărul cerșetor îl invită să îl însoțească noaptea pe un câmp unde se găsesc mai multe cadavre. Vine astfel noaptea, regele își părăsește palatul, ajunge pe acel câmp creat parcă din miasme și putreziciuni, înconjurat de arătări demonice și apariții spectrale, care îi stârnesc privitorului o tulburare teribilă. Cerșetorul, care se ocupa de disecarea unui cadavru, îi cere regelui să ajungă la un copac unde se afla un spânzurat, să îi dea funia jos, să îl care în spinare și să i-l aducă încoace.

Regele se conformează fără a zice un cuvânt, prins parcă și el într-un fel de transă malefică. Ajunge la copacul cu pricina, întâlnește cadavrul spânzuratului, îi taie funia, îl apucă și începe să îl care. Numai că va constata cu stupoare că în trupul mort trăia un duh necurat. Acesta îi vorbește încontinuu, îi relatează niște fapte care conțin, dincolo de aspectul parabolic sau chiar oniric, un tâlc a cărui descifrare pare uneori foarte facilă, alteori cu neputință de ghicit sau descifrat. Chiar dacă regele ghicește răspunsul sau nu, cadavrul îi sare din spate, reintră în ștreang, regele fiind nevoit să o ia de la capăt, precum un Sisif bântuit de îndoieli, îmbătrânit de umbrele din jur care par a-l cufunda în apele mâloase ale unei decrepitudini morale sau fizice fără de sfârșit.

Până la urmă, spiritul din cadavru este învins, căci răspunsul potrivit pe care regele îl dă la dezlegarea ultimii povești este unul salvator. Astfel,  prin vocea duhului regele va afla de pericolul întruchipat în persoana acelui călugăr necromant, care avea curând să îl omoare.

 În concepția lui Lacan, privirea în oglindă trece de stadiul unei simple recunoașteri/confruntări a propriului chip cu cel reflectat. Se ajunge, astfel, la o analiză la rece a fisurilor, a frânturilor care reies din reflecția prilejuită de spațiul oglinzii, ca niște traiecte care prelungesc imaginea în haos parcă, a celui reflectat în oglindă. Astfel, între reflector sau persoana care privește și reflectat sau persoana oglindită, care e sau se lasă privită, se cască o prăpastie asemănătoare cu cea  dintre realitate și irealitate, dintre unitate și fragmentaritate, dintre original și copie. Însă apropierea dintre rege și cadavru se va desfășura între coordonate ireale și halucinante. Regele îl atinge, fără urmă de scârbă, îl scoate din spațiul mortificator, care e frânghia, chiar îl duce în spate și reușește să îi vorbească întocmai ca unui om viu. Toate aceste acțiuni pot deveni etape în vederea confruntării dintre cel viu și cel mort sau, mai degrabă, a celui viu în cel mort. Pot cele două corpuri să se confunde până în punctul în care impulsul vitalității să pălească, să capete paloarea mortificării fizice sau spirituale? Din moment ce  ascultă cu interes poveștile pe care duhul  încarcerat în cadavru i le spune,regele încearcă să se salveze, să își prezerve resursele de energie interioară, să nu facă posibilă imixtiunea declinului, a extincției în universul trăirilor sale, mai ales a celor interioare. Și astfel se ajunge la o relație de complementaritate/ de complicitate între cele două universuri. Mai ales că acest duh, într-o atmosferă de farsă grotescă, îl părăsește pe rege și urcă acel cadavru în copac, îl repune, îl readuce în condiția spânzurării, adică în aceea a atârnării, a pendulării zadarnice dintre esență și aparență, dintre concret și thanatic, dintre iluzie și adevăr.

  Distanța dintre oglindire și mortificare este intervalul pe care acel duh malefic jonglează cu esențele, deconstruiește simboluri, sparge tiparele obișnuitului, fisurează zidurile conformismului. Regele se vede pe sine în adevărata lumină a lucidității, își confruntă, în această pseudoglindă răsturnată, propriul trecut, se recunoaște pe sine, cel gol sau, mai degrabă, golit de orice sens, demnitate sau prestanță. Un rege rinocerizat, ca oricare dintre personajele lui Ionesco. Oglinda aceasta, asemănătoare cu cea a ,,Dharmei budiste”, care arată ,,cauza faptelor trecute”[2],  îi amplifică regelui fricile. Îi redimensionează, cu luciditate dureroasă, atât activitatea cotidiană, cât și cea spirituală, consumate într-un decor al contrastelor, al  tensiunii cotidiene dintre mefiență și glamoare, dintre artificialitate și  desfătare trupească.  Triunghiul traumatic, format din rege, călugăr și duhul malefic, este emblematic pentru derularea unei existențe complexe, animate de lupta contra inerției spirituale.

Cum am putea să ne eliberăm, să zdrobim lanțurile confecționate din atâtea frici, decepții, orori, lipsuri, frânturi, regrete, care ne leagă de cadavrul simbolic pe care, până la urmă, fiecare îl cară împovărat în spate? Așa cum a fost Prometeu legat de o stâncă și lăsat pradă vulturilor hămesiți? Ar putea fi comunicarea un remediu? Dar povestea? Este posibilă întoarcerea capului spre acest trecut, fără teama că am fi prefăcuți într-un stâlp de sare, precum a fost prefăcută soția lui Lot? Întrebări la care vom descoperi sau nu răspunsuri, pe măsură ce lectura acestei cărți ne invită la o experiență inedită de cunoaștere a psihicului uman, perceput prin prisma unei culturi a traumei și a lucidității.


[1] Heinrich Zimmer, Regele și cadavrul, trad. de Sorin Mărculescu, Humanitas, București, 2021.

[2] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant (coord.), Dicționar de simboluri, Ed. Polirom, Iași, 2009, p. 643.

Patreon - O mie de semne
Avatar photo
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.