Cronică despre volumul de poeme Lumina citește chipul ca pe un text scris în Braille, de Mihai Ignat (Editura Cartier, colecția Rotonda, 2024).
Mihai Ignat (născut în 1967, la Brașov) este poet și dramaturg. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, în anul 1995. Este doctor în Filologie din anul 2004. În prezent este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov. Este autorul mai multor volume de poezie și de teatru. Cel mai recent volum al său de poeme se numește Lumina citește chipul ca pe un text scris în Braille și a apărut în anul 2024 la editura Cartier din Chișinău, în colecția Rotonda.
Poemele adunate în acest nou volum sunt de fapt o serie de poeme în proză, însă pe cât de vizuale, de epice, pe atât de lirice, figurile de stil apărând la tot pasul, fie direct, fie indirect. Sunt poeme de dragoste sau mai curând reprezintă o pledoarie pentru dragostea închinată femeii, sub toate formele ei.
De ce am spun „sub toate formele ei”? Pentru că în acest volum, Mihai Ignat scrie poezie de dragoste în toate formele sale cel mai puternice. Primul dintre ele este, desigur, stilul romantic, suav, delicat, plin de subînțelesuri menite să suscite emoții adânci: „Secretul o să ți-l spun mai târziu. Ne rămân doar umbrele lungi ale paharelor aruncate de soarele răsărind. Nu, nu sînt romantic, așa arată masa dintre noi, înainte să te sărut pe ea. De fapt, doar în gînd. E prea frig pentru asta, și eu prea decent, ca un șifonier. După ce o să ți-l spun, secretul, viața ta o să fie altfel. Orașul va arăta diferit în ochii tăi. Păianjenii vor avea picioare de trei ori mai lungi, dar la fel de subțiri. Minutele vor fi muuuuuuuuuuult mai scurte. Sau poate nu ți-l spun, ca să-i las pe alții să-ți schimbe viața. Un dinozaur cît o cutie de chibrituri își întinde gîtul lung peste degetul mare al mîinii mele stângi. Nu, nu pot. Nu pot să-i las pe alții. Eu vreau să-ți schimb viața, nimeni altcineva”.
O altă formă a poeziei pe dragoste care se întrupează în literă sub condeiul poetului Mihai Ignat este cea erotică, atât în maniera sa soft, gingașă: „Aș putea să privesc cerul, dar mai bine îți doresc sînul drept. Numai pe cel drept, ca să-l fac gelos pe cel stâng”; cât și în maniera hard, care implică și un minim de violență… senzuală: „E o femeie care începe să îmbătrânească. Mai mult decît atît, știe că se întâmplă asta. Și mai e felul în care apa dușului îi lipește părul de cap și de gît și-l întunecă, oricît de blondă ar fi. Și felul în care își schimbă modul de-a face dragoste, pălmuindu-și bărbatul”; „O sărută cu nesaț, zeci de minute, extirpându-i, cu gura de o lăcomie monstruasă, frumusețea – ca și cum ar suge otrava dintr-o rană, scuipând-o apoi”; „O scenă în care dinții lui vor să creeze o mușcătură. Mușcătura se făurește în tăcere, în timp ce el se supune ochilor ei de vulpe”.
Desigur, regăsim în acest volum și dragostea rănită și dragostea pierdută și dragostea vânată și dragostea șoptită și dragostea strigată și dragostea trăită și dragostea visată. Așadar, avem dinainte un volum de poeme care, oricât ai fi de împietrit și de pornit împotriva dragostei, sigur reușește cumva să te stârnească, să te înmoaie sau să te întărească, după caz, astfel încât să îți trezească pofta de a iubi în fel și chip. De bunăseamă că fiecare cititor va fi marcat în mod diferit, dar cu siguranță niciunul nu va rămâne insensibil la aceste poeme, ca o pledoarie pentru dragoste.
