Tudor Crețu, în noua sa carte, Blesteme & more (Casa de Pariuri Literare, 2021), creează o degringoladă a cruzimii. Blestemele sale, de-o expresivitate a vulgarului și a ororii cum nu a mai fost întâlnită până acum, sunt radiografii ale vieții, comportamentelor sau moravurilor unor personaje emblematice pentru societatea de consum, ușor recognoscibile în peisajul corporatist-birocratic de astăzi: oengista, ciumegul, țoapa, funcționarul-cap-de-mort, fufeza sau inspectorul.

Virulența, patosul declamativ al înfierării, sarcasmul negru, apucăturile lombroziene, frenezia dionisiacă a damnării sunt doar câteva din elementele care îl apropie pe poet de Boris Vian. Cu acesta din urmă, poetul are în comun, în linii mari, neadaptarea la clișee și formalități sociale, teribilismul și spiritul de frondă. Regimul imprecației se desfășoară într-un ritm alert și adesea melodios, surprinzând aspecte sau linii definitorii pentru firea, vorbele sau acțiunile  acestor tipologii cărora li se adaugă și comportamente sau atitudini grotești, hilare.

Discursurile poematice sunt destul de concentrate, marcate de elipse sau dislocări sintactice, surprinzând revolta celui care acuză și cuprinzând, în linii sumare, trăsătura definitorie de caracter, firea sau uneori faptele celui vizat. Iar toate acestea sucombă, ca să zic așa, într-o desfășurare vituperină de imprecații și blesteme expuse ca un spectacol stilistic al bizarului și al emfazei butaforice, al revoltei și cruzimii înfierărilor cu adresă. Rețeta se repetă aproape în fiecare text: mai întâi este realizat, cu acuratețea detaliului semnificativ și cu o plasticitate a grotescului, portretul celui vizat, care, mai apoi, este însoțit sau continuat de-o salbă savuroasă de imprecații sau blesteme. Sunt evidențiate, luate în vizor, neregulile, abuzurile, stridența, opulența sau grandilocvența unor personaje de-a dreptul urmuziene. Scriitura se împlinește într-un cadru al grotescului jubilatoriu. Trăsăturile fizice sau morale sunt ridiculizate, într-o manieră care vizează uneori extazul și frenezia grotescului sau a promiscuității.

Se evidențiază o anumită candoare a cruzimii sau a înfierării care adesea are un rol cathartic pentru personajul în cauză. O asmenea candoare, nelipsită de creionări malițios-savuroase la adresa celui vizat, se realizează în direcția vituperării venite din partea unui spirit de revoltă, imploziv și spectaculos prin modul său de reprezentare a scabrosului și a obidei, redate printr-o plasticitate frenetică, scurtcircuitată de impulsuri distructive: „Meliță cu cioc ojat, viermuși să culegi din căcat. Lindicul, tot ca viermușii să ți se zvârcole-n cârlig, să te trag ca peștii pe pipirig. Să te tai în fiece colț de hârtie. Să faci, ca bărbații, chelie. În salată de vinete să fii îngropată, s-o netezesc cu lama lată- de plastic. Să degeri ca o ceapă. Să cazi în prăpastie,- n apă și după. Să te strici ca o supă. Flocii să-ți năpădească vaginul. Să-ți crească păr pe ovare, sârme de rufe pe cap. Adeneul să-ți atârne și el la uscat” (Oengista). Alteori, impregnat de o expresivitate insolită și fără a-i lipsi elementul de revoltă clocotitoare, blestemul se proiectează ca o agresiune, ca o mutilare a fiziologicului, în direcția unei șarjări grotești: „Să crapi ca bucata de cretă păstrată pentru întâlnirea de zece ani. Să ți se ia, ca abțibildul ud, carnea de pe os. Pupile de plastilină, gheare de brotac, maț și bășină. Organele să-ți plesnească ca pungile de un leu. Tu și bătutul în masă la prezidii și I-ul tot mai înalt din partId. Și cioburile de sticlă cu care ai vătăma copiii. Și furca cu care ai întoarce  mațele căprioarelor – mațe, da, de ființe cu ochi mari – șiruri pe tarlale, grămeji. Și resturile tale, ca niște luni negre de unghii”. În anumite locuri, poetul mizează pe o cruzime  încărcată de un patos al distrugerii care se realizează, în mod treptat, și cu o luciditate morbidă: „Așa să-ți sting lumânarea. În măcelării te-agăț ca pe-o haină de blană sau un clăbăț. De cârligele reci. Să-ți dormi de-a-n picioarelea somnul de veci. Iadul de pluș ți-a fost, la grădi, culcuș. Să-ți mănânci ia. Să ți-o îndeși-căluș în gură. S-o fierbi în bulion” (Oama/ Coana Vulpe).

Alteori, tonul virulent capătă accente amare. Se prefigurează o resemnare a inutilității unei înfierări care, oricum, nu este îndeajuns de acidă să rănească adresantul. Cu toate acestea, regimul imprecațiilor nu scade în intensitate, nici în bogăția de imagini supliciale: „Să rătăcești- clăbuc în neant. Să nu mai ajungi mâine la lucru. Nu faci nici cât sârmulița de cupru. Lumânarea strâmbă-ți pun- în mâl de beci” (Pitecantropul).

De asemenea, elementele de portret conțin aceeași ingenuozitate expresivă a damnării care surprinde, cu exactitate și cu nerv incisiv, trăsătura morală  a celui în cauză: „E lunecos. Ca șarpele fără os. Scapă printre degete, ochiuri de plasă. Unde-și pune curul se simte acasă. Pe orice scaun. Scriitoru-mi de suflete e însuși Dan Brown. Păru-i e rar. L-aș pieptăna c-un rest de amnar. Spinarea i-aș zdrobi-o cu ghioaga de corn” (Trepădușul). 

În anumite secvențe, accentul este pus pe redarea elementelor de portret care mizează pe latura superstițioasă. Însă și în aceste situații se dorește bagatelizarea unor gesturi sau comportamente superstițioase. Ne este dezvăluit, într-un mod plastic și cu o ironie virulentă, bine dozată, absurdul urmuzian al unor comportamente sau gesturi: „Să te păzești de cel ce-și încheie, până sus, cămașa. Nasturii  îi sunt și ei morali. Postește cu ciocane de varză și ia notițe pe curat. E cadrul cu coadă de rândunică, c-un ciob, în frunte, de pahar. Alunițele și le-a tăiat cu fierul. Dezinfectează tot, pune spirt și-n Mirinda. Căcărezul. Râgâie la microfon, își spune crezul. Se drege cu cârnați oltenești. Vomită și vinde jetul în cești. Ochiu-i o geamandură- cercuri negre, vinișoare și ură”.

 Nici societatea românească nu scapă de repercusiunile înfierării și ale blamării. Printr-un ton care aduce cu cel al unui bocet, neajunsurile, sentimentul zădărniciei umane sau al oricărui fapt sunt redate printr-o serie de imagini ale flagelării care mențin, pe tot parcursul imprecației la adresa unui autohtonism satrap, o tensiune a virulenței și a damnării potolite totuși printr-o tendință metaforică a transfigurării întregului peisaj: „Societate românească, m-ai înțepat cu oase de broască, cu înțepătoare de pește. Mi-ai transformt guleru-n clește,-n ștreang. Salivam dup-orice copac sau gang. Societate românească, societate pur și simplu, buric între coarne de zimbru, carie cu vârtej- să mă sinucid, măcar, ca soldații în ceva bej”.

Tudor Crețu, cu o luciditate dezarmantă, ne oferă o radiografie a societății aflate sub anatomia răului moral. Scopul acestei desfășurări de forțe valpurgice ale discursului blestemător este cel de îndreptare a moravurilor spre care își îndreaptă „țeava de tun”.

Patreon - O mie de semne
Avatar photo
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.