Pesemne că unii dintre cei care ați urmărit pagina de facebook „O mie de semne” ați remarcat că am publicat, până la un moment dat, sub formă de foileton, capitole din abandonatul meu roman „Oblivion”. Voi continua cândva să le postez, însă până atunci aș vrea să vă rog să citiți acest capitol 23, care ar putea, așa cum am spus și în titlu, să vă pună pe gânduri.
Profit de momentul ăsta ca să spun încă o dată că nu sunt supărat pe editurile care mi-au refuzat acest roman. Dimpotrivă, le sunt recunoscător. Înțeleg că există criterii de publicare speciale, care mie îmi scapă. Este bine că e așa, fiindcă pe piața editorială ajung doar romanele cele mai bune. Cele mediocre sau proaste trebuie să rămână în sertar.
Așa va rămâne și „Oblivion”, chiar dacă are în cuprinsul lui și capitole ceva mai reușite, cum mi se pare că este cel pe care vi-l fac cadou acum, în vremurile astea care par un film trăit pe viu, o distopie care altminteri ar trebui să ne înspăimânte cu adevărat.
„23.
M-am apropiat de BRICOSTORE în lumina tot mai stinsă a înserării. Am privit prin ferestre încercând să văd dacă e vreo mișcare înăuntru. Nu se deslușea mai nimic, pentru că luminile erau stinse. M-am dus la ușa de la intrare și, spre surpriza mea, cele două rame dreptunghiulare s-au deschis. Aveam o senzație tulbure. Nu mă simțeam deloc în siguranță. Mi se părea că risc prea mult pentru câteva lucruri pe care le-aș fi putut găsi și în alte magazine.
Totuși, împins de curiozitate, am intrat. Nu era nimeni, nici măcar personalul de pază. Câteva luminițe pâlpâiau în întuneric dinspre casele de marcat, ca niște mici constelații multicolore. Din loc în loc, pe pereți, erau aprinse lămpile verzulii ale luminilor de veghe. Eram nesigur de parcă mergeam pe sârmă. Mă așteptam ca, din moment în moment, o voce să spargă liniștea și să-mi spună că nu am ce căuta aici. Sau ca vreun bodyguard dement, cu lanternă și pulan, să mă pună, violent, la pământ.
Dar nu s-a întâmplat nimic. Totul era doar în imaginația mea. Ușile s-au închis, după care s-a așternut o liniște frisonantă, întreruptă din când în când de zgomote stranii, venite din semiîntunericul hypermarketului. Pardoseala, altădată curată și lucioasă, era acoperită de un strat de praf și de moloz fărâmițat. Aveam senzația că merg pe sticlă pisată. Era praf peste tot, pe birourile de la recepție și de la standul de probe, la casele de marcat, pe turnicheții din zona accesului în incinta magazinului, pe rafturi. Locul arăta de parcă fusese abandonat în grabă sub amenințarea unui cataclism iminent.
Cunoșteam bine magazinul, fusesem de multe ori aici când aveam câte ceva de reparat prin casă. N-ar fi trebuit să-mi fac atâtea probleme, deși ceva straniu plutea în aer, căci era totuși neobișnuit să nu fie chiar nimeni, nici măcar un paznic care, măcar prin simplul fapt al prezenței lui, ar fi descurajat hoții. Am înaintat precaut printre rafturile înalte, ale căror umbre se lungeau, în semiîntuneric, pe podea și pe ziduri. Marfa era împrăștiată peste tot, în dezordine, de parcă cei care voiseră să fure fuseseră surprinși și luaseră cât și cum putuseră, scăpând, în fugă, lucruri pe jos. Rafturile erau devastate. Călcam pe șuruburi, pe scule, pe șurubelnițe de toate dimensiunile, patenți și șpacluri, pe faianță spartă… Îmi încurcam picioarele în cablurile de la lămpile de birou sau de la bormașinile aruncate pe jos, în colaci de fire electrice, în tot felul de sârme și lanțuri zuruitoare. Multe rafturi erau golite, mai ales de marfă care putuse fi cărată ușor, astfel că îmi era clar că nu eram singurul „vizitator”. Nu eram însă obișnuit să fac asta. Nu reușeam să-mi păstrez, ca un hoț veritabil, sângele rece. Totul mi se părea înfricoșător și aveam impresia că sunt supravegheat în permanență, că cineva stă în fața monitoarelor de control care primesc imagini de la camerele ascunse. În orice moment puteam fi doborât, reținut, lovit cu brutalitate. Trebuia să mă grăbesc să iau ce-mi era de folosință și să dispar cât mai repede.
Am mers printre rafturi, împiedicându-mă de tot felul de lucruri, până în zona unde erau atârnate, în stendere, sculele care mai rămăseseră. Era o dezordine de nedescris. Se găseau încă destule lucruri utile. Am luat o trusă și am început să bag în ea, la întâmplare, pentru că nu aveam prea mult timp ca să aleg, două ciocane STANLEY, câteva cuttere, chei fixe de diferite dimensiuni, dar și una reglabilă, șurubelnițe de mai multe feluri, un șpiț cu apărătoare de cauciuc, un șpaclu… M-am dus apoi în zona de electrice, unde însă n-am mai găsit nici baterii, nici lanterne. Locul fusese efectiv curățat.
De vreme ce luasem ce-mi trebuia, nu mai aveam ce să mai caut în locul ăsta sinistru. Am revenit pe aleea centrală, printre găleți răsturnate de vopsea lavabilă, saci sparți de ipsos și cutii rupte din care alunecaseră plăci de gresie și faianță, cu gândul de a pleca de aici cât mai rapid. În momentul ăla am fost fixat de pâlnia luminoasă a unei lanterne. O voce foarte supărată, a unui tip parcă trezit din somn, a urlat în toată tăcerea aia de mormânt. „Hei, ce dracu` îți închipui că faci aici?”
Nici măcar n-am fost curios să văd cu cine aveam de-a face. Fără să gândesc, am rupt-o la fugă, am sărit peste turnicheți și m-am dus rapid spre ieșire. Auzeam pașii paznicului în urma mea, călcând cu bocancii grei peste toate lucrurile împrăștiate pe jos. Urla să stau pe loc, deși era clar că nu prea avea șanse să mă prindă. Am crezut totuși că mi s-a înfundat când, venit prea repede spre ușile automate, senzorul nu a avut suficient timp să acționeze și m-am bușit violent de ele. Am căzut grămadă, în fund, cu trusa de scule zornăind. Norocul meu a fost că nu s-a spart geamul. M-am ridicat în picioare și, în câteva secunde foarte lungi, ușile s-au deschis.
Am ieșit din magazin și am alergat spre CARREFOUR, printre carcasele ruginite de mașini și printre bălăriile de jumătate de metru ieșite din asfaltul fărâmițat. Speram că paznicul, obișnuit probabil cu astfel de vizite, va renunța la urmărire. Aproape că-mi pierdusem suflul când am ajuns în dreptul ușilor. Geamurile erau sparte, așa că am intrat fără probleme. Urmăritorul meu renunțase. Și-a dat seama probabil că n-avea rost să se țină după un tip care furase doar câteva lucruri fără mare valoare.
Am stat câteva minute ca să-mi trag sufletul. În fața hypermarketului microbuzele care odinioară făceau curse gratuite pentru clienți stăteau aliniate în vechea lor stație, într-o rână, cu geamurile sparte, ruginite, cu roțile furate, cu carcasele de tablă înfundate și mâzgălite cu graffiti. Erau cărucioare împrăștiate peste tot, unele răsturnate, altele șchioape, fără roți, ruginite, mâncare de intemperii, delabrate. Am intrat în burta de întuneric a magazinului, prin galeria comercială devastată, cu vitrinele sparte, călcând de data asta pe bucățele de sticlă, pe ziare și reviste împrăștiate, pe pahare de unică folosință de la automatele de cafea, pe ambalaje de carton…
Atmosfera era încă și mai sinistră decât în BRICOSTORE. Mirosea a fecale și a împuțiciune de pisică în putrefacție. Cu cât înaintam în zona comercială, spre linia caselor de marcat, cu atât aerul devenea mai viciat. Locul îmi dădea aceeași impresie: părea abandonat în grabă, de parcă fusese contaminat. Cel mai probabil curentul fusese oprit în zona frigiderelor, căci de acolo simțeam că vine un miros acru, iute, insuportabil, de alimente alterate și de șobolani morți.
Magazinele din galeria comercială erau devalizate. Pantofi desperecheați, haine claie peste grămadă, încurcate ca în coșul de solduri, umerașe strâmbe, stendere răsturnate, cartoane rupte, cutii, pungi de plastic, manechine răsturnate, cu capete smulse, cu câte o mână răsucită grotesc, zăceau împrăștiate peste tot. Din vitrinele de lux fusese furat tot, ceasuri scumpe, bijuterii, accesorii, parfumuri și așa mai departe. Am găsit, după mai multe căutări, niște haine de schimb: un trening nou, două hanorace, o șapcă, lenjerie. Am găsit, de asemenea, o pereche de bocanci care să mi se potrivească, după ce am căutat prin zeci de cutii, majoritatea goale sau desperecheate. Am făcut rost și de un rucsac bun, în care am pus hanoracul de rezervă și tot ce luasem din BRICOSTORE. La un magazin unde se făceau chei la comandă am găsit într-o vitrină micuță, care scăpase neatinsă, două lanterne în genul celor folosite de polițiștii americani. Am făcut totul pe repede înainte, atât cât de în liniște am putut, orbecăind, cu teama că aș putea fi, în orice moment, descoperit. După ce m-am schimbat am trecut de linia caselor de marcat și am intrat în hypermarket.
Am colindat un timp printre liniile de rafturi, împiedicându-mă mereu de mărfuri împrăștiate, păpuși cu capetele smulse, mașinuțe de plastic sparte, caiete ferfenițite, cutii de lapte, pahare de iaurt acru, cioburi de la sticlele cu băuturi, peturi de toate felurile, de bere, de sucuri, de apă, călcate în picioare, golite pe jumătate, cu conținutul împrăștiat în bălți încleiate, amestecate cu fecale și suluri de hârtie igienică umede, cu șervețele și cutii sparte de detergenți. Singurele rafturi care mai arătau cât de cât normal erau cele cu cărți. Volumele stăteau în semiîntuneric, melancolice, însingurate, pline de praf, aliniate așa cum fuseseră aranjate de lucrătorii comerciali înainte să se întâmple tot dezastrul ăsta.
Realmente mă aflam într-o lume paralelă, într-o distopie. Trebuia să plec neîntârziat, să scap din scenariul ăsta de coșmar. Mi-am tras gluga hanoracului peste șapcă, mi-am pus rucsacul pe umeri și m-am îndreptat, precaut, spre standul cu baterii. Am luat în grabă, la întâmplare, mai multe modele, după care m-am îndreptat, ușurel, spre ieșire.
De data asta m-au fixat două pâlnii de lumină. Eram deja în galeria comercială, iar cele două fascicule luminoase veneau din direcții diferite. Nu păreau deloc că se grăbesc. Eu, în schimb, am mărit pasul, cu gândul să ies cât mai repede. La un moment dat unul dintre paznici a urlat să rămân pe loc. Ecoul vocii lui a spart liniștea magazinului. După aceea am auzit bocănituri înfundate, iar spoturile luminoase au început să taie întunericul în ritmul alergării. Era limpede că tipii nu glumeau și voiau să pună mâna pe mine. Aveam totuși un avans, așa că am luat-o la fugă spre ieșire, alunecând la curbe pe gresia murdară, plină de praf și de pete cleioase, de cartoane și de ziare împrăștiate. Veneau după mine, nu mă slăbeau deloc, căci repetau tot timpul să stau pe loc. N-aveam deloc de gând să fac asta, indiferent de situație. Am ieșit afară în noaptea neguroasă și am alergat, împiedicându-mă de bălării, ocolind carcasele ruginite ale mașinilor din fosta parcare, către locul unde mă lăsase șoferul autobuzului după ce mă plimbase toată ziua prin oraș. Niciun alt autobuz nu trăsese însă în stație.
Am găsit în schimb o Dacie din interiorul căreia pâlpâiau, intermitent, două puncte luminoase, unul verde și unul roșu. Era ireal să găsesc, în cimitirul ăla de mașini, o Dacie cu o casetă luminoasă pe capotă pe care scria, cu litere negre de plastic, TAXI. Nimerisem într-o poveste absurdă, într-un film fără sens. Șoferul moțăia cu capul pe volan. Vedeam, prin ceață, cum se apropiau pâlniile de lumină ale lanternelor.
I-am bătut nervos în parbriz. Tipul a tresărit și a lăsat în jos geamul portierei. M-a privit confuz și a îngăimat cu reproș. „Ce faci, omule, mai aveai de gând să întârzii mult?” Am urcat lângă el fără să-i mai cer explicații. I-am spus că ar fi bine să porneasă imediat. A înțeles care-i treaba, a pornit motorul după câteva încercări și a demarat în trombă. M-am uitat în urmă și am văzut cum paznicii îmi făceau semne obscene. Curând, am lăsat în urmă peisajul ăla morbid, cu siluetele în ruină ale supermarketurilor, care acum mi se păreau două aisberguri ivite din ceață, din marea de beton fărâmițat în care erau înfipte.
„Du-mă acasă, te rog” i-am spus șoferului când ne-am îndepărtat suficient încât să nu-mi mai fac probleme în privința urmăritorilor. Ieșisem deja în șoseaua de centură și eram ceva mai liniștit. Nu știam și nici nu-mi păsa cine era taximetristul și de ce îmi reproșase că întârziasem. Habar n-aveam de ce nu-mi ceruse nicio adresă, ceea ce însemna că știa unde este „acasă”. N-aveam nicio idee de fapt despre ce semnificație mai putea avea pentru mine termenul „acasă”. De vreme ce omul nu mi-a cerut nicio informație suplimentară am presupus că știe exact încotro să se îndrepte.
„Am cam rămas fără bani de data asta” am continuat, așteptându-mă la o reacție neplăcută, căci știam cum sunt taximetriștii când venea vorba să nu le plătești cursa. „Pot să-ți dau banii data viitoare?” „Nu-ți face griji. Îmi dai când poți” mi-a răspuns calm, mereu cu ochii la drumul prost luminat. I-am studiat cu ceva mai multă atenție profilul. Mi se părea că trăiesc o stranie senzație de deja-vù. „Parcă te știu de undeva” am zis. A râs, pufăind din țigară. „Sunt Mădălin, omule! Ce-i cu tine? Te porți cam aiurea!” Era într-adevăr Mădălin, liderul grupului nostru de când eram puști, pe care-l reîntâlnisem la un moment dat, demult, prin oraș, când avusesem nevoie de un taxi. Și era același taxi, aceeași Dacie rablagită de culoarea untului pe care o conducea atunci. Mi-am forțat memoria, deși nu puteam să mă înșel, nu ne mai văzuserăm de atunci, de când făcusem schimb de numere de telefoane, dar ne revedeam acum, în condițiile astea stranii. Fusese aici, prin cine știe ce miracol, la momentul oportun, ca să mă scape de paznicii ăia demenți care m-au alergat până mi-au scos și sufletul din mine.
„Nici nu știi cât mă bucur să te revăd” i-am zis recunoscător. „Măcar atâta lucru pot să fac” mi-a răspuns laconic, cu privirea înainte, în negura tăiată oblic de lumina farurilor de ceață.
M-a lăsat în fața restaurantului Drumețul. „Dacă mai ai nevoie de mine, eu stau mai mereu la Moghioroș, în stația de taxiuri din fața poștei” mi-a zis înainte să plece, frecându-și degetul mare de arătător, cu aluzie la banii pe cursă. „În regulă” am zis. „Cel mai sigur mă găsești dimineața. După prânz nu prea mai sunt, că nu mai e treabă de făcut.” „N-avea grijă, o să te caut curând.” N-a spus nimic despre numerele noastre de telefoane. De altfel, eu nici nu mai aveam mobil. Pesemne că mi-l confiscaseră cei care mă închiseseră în camera albastră.
Mădălin a demarat și s-a pierdut înspre Tricodava, pe sub luminile palide ale becurilor de pe stâlpi. Am rămas nedumerit pe trotuarul din fața restaurantului, cu rucsacul greoi atârnat de umăr.
Nu-mi puteam explica de ce mă lăsase aici și nu pe Lățea Gheorghe, unde locuiam de fapt.”
