OBLIVION

Partea Întâi - Capitolul 1

Partea Întâi

Capitolul 1

 Nu știu cum am ajuns aici. Totul e clar până la un punct. Mă simt ca și cum aș fi băut foarte mult și de la un moment dat mi s-ar fi rupt filmul. Nu sunt mahmur, deși am acea senzație de stranietate pe care o ai când te trezești după o beție și când te străduiești să-ți amintești ce s-a întâmplat. Camera, pe care o știi atât de bine, ți se pare totuși un pic străină. Amintirile recente îți sunt învăluite într-o ceață densă, care se risipește treptat. Efortul de readaptare la realitate îți este sporit apoi de nevoia de a reface tot filmul întâmplărilor.

 Acum însă nu e vorba despre așa ceva. Nu sunt mahmur, nu mă doare capul, nu am amețeli, nu am senzația aia stăruitoare de sete, nici măcar de greață. Sunt doar neliniștit, fiindcă mă aflu într-o încăpere pe care nu o cunosc și care seamănă cu laboratoarele din filmele SF în care, pe un pat acoperit cu un cearșaf alb și cu o mușama oliv la capătul dinspre picioare, înconjurat de instrumente sofisticate, ființe din alte lumi fac experimente pe oameni.

 Pe mine însă nu m-a răpit nimeni. Sunt totuși prizonier în camera asta albastră, ca într-un vis de care sunt conștient și în care mă mișc și acționez voluntar. Știu că la un moment dat ceva, un detaliu aparent nesemnificativ, mă va umple de groază sau mă va pune într-o situație limită, iar atunci voi fi smuls de aici de forțe necunoscute care mă vor arunca înapoi în lumea mea. Voi reveni pe banca din parcul Moghioroș unde am adormit fără să-mi dau seama. De acolo îmi vine ultima imagine. M-am simțit dintr-o dată foarte obosit și m-am așezat pe bancă. Aveam lângă mine plasa plină de cumpărături din piață, mere, roșii, castraveți, o legătură de ceapă, banane, câteva portocale și o rodie pe care nu o cumpărasem pentru mine. Nu mi-au plăcut niciodată rodiile, însă ei îi plăceau, așa că am luat una ca să o dau de pomană cuiva.

 Mă așezasem pe bancă cu gândul ăsta: am 50 de ani, tocmai am fost concediat și sunt singur. Vorbeam cu mine însumi, dar parcă despre altă persoană. Ce insuportabil, am gândit, e sentimentul ăla tulbure de după o beție. Dar și mai greu de îndurat e momentul revenirii la realitate, fie și într-o cameră albastră aseptică, în care singurul zgomot este zumzetul neoanelor ascunse în scafele de la marginile tavanului. În orice caz, cine a făcut camera asta nu prea a avut gust. Poate a fost creată pentru vreun savant țicnit, care o să apară la un moment dat și o să-mi spună că trupul meu va fi folosit la experimentarea unui medicament care va eradica cine știe ce boală.

 Mai era și zgomotul celălalt, cel pe care îl auzeam cu o acuitate enervantă și care îmi măcina sistematic nervii: țiuitul urechilor. A mai intervenit și amintirea episodului cu femeia care a trecut prin fața mea pe alee trăgând după ea o fetiță de vreo șapte-opt ani care a întrebat-o, cu obișnuita sinceritate a copiilor: „Mami, nenea ăla o să moară?”. Și din nou am avut senzația că nu era vorba despre mine, că altcineva era protagonistul acelei scene de vis, de vreme ce încă vedeam tot ce se întâmpla și auzisem clar întrebarea fetiței. Trăiam un fel de semiconștiență care încă mă ținea conectat cu lumea. După aceea n-a mai fost însă decât golul, neantul, vidul. Și apoi trezirea în camera asta, cu singurătatea ei înnebunitoare.

 Aveam senzația că totul e butaforie, că sunt de fapt personaj într-o piesă absurdă. Eu, așteptându-l resemnat pe Godot-moartea, care într-un final chiar o să vină. Și apoi notițele astea din caietul cu coperți negre, care cel mai probabil se vor șterge peste noapte – orice o însemna noapte în curgerea timpului din spațiul ăsta – pentru că o instanță nevăzută a decis asta.

 Iar atunci mi-am spus: prizonieratul ăsta în camera albastră trebuie să fie vis, pentru că totul este, în fond, despre vis și uitare. Și mi-am adus aminte de cele trei caiete cu coperți negre de acasă, pe care le cumpărasem ca să scriu POVESTEA. De pariul cu mine însumi, sau mai degrabă de promisiunea pe care mi-am făcut-o că, dacă voi reuși să umplu aceste caiete, POVESTEA va fi încheiată și astfel îmi voi împlini o dorință mai veche.

 În urmă cu mai bine de un an, imediat după ce ea nu a mai fost, am început să umplu cele trei caiete cu note, amintiri luate la grămadă, presupuneri, îndoieli, temeri, sincerități patetice, semne ale neputinței și disperării. Târziu în noapte, după ce mă întorceam de la redacție, rupt de oboseală, cu ochii mineralizați și cu spatele țeapăn, eliberat de servituțile zilei, mă decuplam de la mersul obișnuit al lumii și mă aruncam în POVESTE. După ce lucrasem toată ziua la vreun articol mediocru, credeam că venise momentul să spun POVESTEA, adică istorisirea aia ceva mai lungă pe care o tot răsucisem în cap și căreia îi născocisem mai multe variante. Toate se risipeau însă în fața gestului de a lua pixul în mână și de a face primele însemnări. Nu știam cum să încep, care era cuvântul care avea să-mi deschidă calea spre POVESTE. Nu „vedeam” suficient de bine, eram blocat de multitudinea variantelor posibile. Oricât încercam să mă agăț de firul care avea să mă conducă spre final, simțeam că totul îmi alunecă din mână, că textul pe care-l vedeam atât de limpede se risipea instantaneu.

 Căci orice făceam, oricât încercam să mă feresc de tentația facilului, dându-i ramificații fantastice sau coloraturi funambulești, POVESTEA revenea, ca un organ care funcționează independent, în punctul care mă preocupa cu adevărat: trebuia să aflu dacă briceagul meu se mai afla în pivnița vilei cu fronton triunghiular din strada Nicolae Iorga numărul 37 bis. Oriîncotro mi-aș fi îndreptat gândurile, POVESTEA gravita în jurul acestui subiect.

 Am proiectat pe ecranul memoriei de nenumărate ori imaginea misterioasei pivnițe din vila cu fronton triunghiular de pe strada copilăriei mele. O vedeam ca în vis, căscându-se ca o groapă în momentul în care tata îndepărta preșul țărănesc și dădea la o parte chepengul de lemn fixat cu balamale de cadrul dreptunghiular de cornier. Mă izbea de fiecare dată mirosul de mucegai și de perete umed care venea din adâncul pivinței. Pășeam în urma tatei, sprijinindu-mă de peretele neregulat de cărămidă umedă și aspră, pe treptele groase, de lemn negeluit, ale scării care mă conducea parcă într-un abis de întuneric și de necunoscut. Scara aia mi se părea nesfârșită, deși în realitate avea doar câteva trepte. Coboram precaut, cu sentimentul că mă scufundam treptat într-o apă întunecoasă, plină de vietăți periculoase care abia așteptau să mă înșface.

 Acolo, în spațiul strâmt dintre butoiul cu varză și zid, unde nu se putea strecura decât un copil firav ca mine, știam că trebuie să fie cărămida care, prin cine știe ce întâmplare, rămăsese desprinsă din lăcașul ei. Acolo, în micul spațiu din spatele ei, era ascunzătoarea, locul unde îmi lăsasem briceagul primit de la bărbatul care apăruse în pivnița noastră din subteranele orașului. El era dovada că bărbatul din pivniță existase, că nu fusese doar închipuirea unui copil cu imaginație bogată. Tata mă ironiza de fiecare dată când îi aduceam aminte de bărbatul din pivniță, de briceagul meu uitat în graba mutării. Susținea mereu că totul se petrecuse doar în mintea mea, că născocisem totul și că, în general, toți copiii fac asta, inventează povești pe care nu le cred decât ei.

 Dar eu știam că briceagul trebuia să fie în locul ăla, ascuns în spatele cărămizii, pentru că nu inventasem nimic și pentru că eu îl pusesem cu mâna mea acolo.

 Am ezitat să spun povestea briceagului nu numai pentru că mi se părea greu de crezut, ci și pentru că nu știam cum să o încep. Îmi lipsea declanșatorul, cuvântul-cheie al primei propoziții.

 Dar acum scânteia există: briceagul e aici, în fața mea, exact așa cum îl primisem de la bărbatul din pivniță. Stă, cu plăselele lui sidefii și cu lama lui strălucitoare, alături de celelalte obiecte găsite pe masa dreptunghiulară. Toate au, mai mult sau mai puțin, o legătură cu viața mea anterioară.

Ești curios ce se întâmplă mai departe?

Cumpără Cartea