Olga Ștefan a publicat recent, la Editura Paralela 45, volumul de poezie „Civilizații”, despre care Teodora Coman afirmă pe coperta a IV-a că are în cuprins „o poezie caleidoscopică și stroboscopică în aceeași măsură, cu un real dislocat și recompus în formule percutante, memorabile”.

Nu mai puțin memorabile sunt poemele pe care Olga, cu generozitatea care o caracterizează, ni le-a trimis spre publicare pe „O Mie de Semne”. Sunt poeme despre care ne-a mărturisit că fac parte din „textele scrise în această vară” și că sunt „inedite și nu încă într-un proiect”.

Olga Ştefan (n. 1988, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. În 2019 a obținut titlul de doctor în Științele filologiei, elaborând, sub îndrumarea profesorului dr. Corin Braga, lucrarea Imagini vii, corpuri artificiale. Conceptul de simulacru și ipostaze ale copiei fără referent.

Debutul său asumat în poezie este volumul Toate ceasurile (editura Vinea, 2006, distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat, la un deceniu distanță, de Saturn, zeul (Editura Charmides, 2016) și Charles Dickens (Editura frACTalia, 2017, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei).

Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (Editura Vakxikon, 2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.

frumusețea ta e un tren în care jumătate dintre compartimente sunt goale.

te leagănă
un coșmar
din care cad bagaje și oameni.

în brațele tale nu fusese niciodată iadul.

dar ne loveam unul de altul în timp,

somnambuli
cară în proaste cronologii și depun

raptul unei zile de ură, prăzile din Indii.

în ochi am mine de diamante.

Minicooper din carne
abia așteptând să parcheze
într-un abator
Rolls Royce,

te citesc, voi veni:

acesta este fierul încins al promisiunii.

rămâi o anecdotă.

între pustnic și nevăzător,
îmi narez existența din podișul transilvaniei
până în șanțurile contradictorii din podul palmei,
fac jocul interpretărilor.

la plecare, privirea lor lubrică
e un recipient prost spălat
în care a fost smoală.

prietenia,
înțelegerea, deschiderile („ca de obloane
ca să miroși mișcarea stradală”)

converg spre aceeași greșeală.
să te revăd cu acești ochi e să-mi amintesc mila mea
conversațională.

să-mi scot (ca pe cercei) acești ochi
e să scot – cu mâinile goale, de parcă aș trage
din larg
un năvod – 

și tot

ce am văzut purtându-i.

Eroarea

1.

în caz că te-ntrebi, noaptea a fost o
noapte a eșecului, iguană,

o țintă
pe care, lovind-o în inimă,
o puteai anula.

ai citit, dar lectura ta

s-a înfipt în nisip

și ce penibil e
să înfigi
în nisipul pentru vii
o singură lumânare/
în Hristos
Pantocratorul, pe cer,
o singură privire fără fitil: ce să-Ți cer?

despre care dată

când
alții au reușit

vorbim

de sub singurul strat de vopsea
care ne reabilitează?

(gardurile dispar odată cu proprietățile pe care le ascund și
lanțurile, odată cu încheieturile. acest dans amână
mutilarea, nu anticipează

libertatea.

ne-a născut
și crescut
indolenți, la un sân-conductă,
cu liniuțe și semne fantomă
în acte,
mai sunt: mama tuturor
formularelor tipizate,
agent
între
dezgust
și înduioșare .

2.

ești definiția
pentru spoială, păstrezi toate pietrele
care au spart geamuri
fără să te rănească și toate cartoanele care,
până la reparații,
le-au astupat.

lupți cu o ereditate sfioasă, neînregimentată
de muncile care-ți înfigeau
unelte agricole
în biata inimă disecată de auxiliarul școlar,

tot
pe o traiectorie a umilinței
înscrii copilul
lirismului
popular:
creatorul anonim,
colectiv
și analfabet
funcțional, într-o generală de ghettou, deci
un
templu aztec înghițit de junglă
și noapte.

un premolar, o fetiță murdară
documentată de google street view,
cu privirea pe care i-au șters-o
singurii oameni care
au decis că pot
să o protejeze, apoi,

dumnezeu cu puțina lui milă pentru fete,

am lucruri pe care n-ai pune mâna
pentru că voci în gps-ul adultului
sunt
prejudecățile de când eram copii

în travestiul lor balenciaga,

în rest, știi cum

haita de
relevanți
nu mă iubea în 2010, nu mă iubește
nici acum,

caut în arhive o
vară de furtuni

pentru care nu sunt de vină.

Lichidare, ispășire

am făcut parte din echipa
care-a extirpat cuvântul „înger” din poezie,
am făcut poze inciziei și vai
ce urât am închis-o!
revoluțiile sunt măcelari, nu chirurgi, cred acum,

atunci era altfel;

scoțând polipii artei mele,
amigdalele,
apendicele, rinichiul drept
arătam că prin rană curg

texte de-ale tale rămase-n paragină

pe liternet și că nu erau decât

represiune.

mi-ai predat o ștafetă,

m-ai prefațat.

m-ai descris. m-ai câștigat
ca pe o jucărie urâtă, la tombolă.

semnele au fost peste tot.
doar acestei mărturii
nu i-am găsit tonul. ani mai târziu,

o carte tipărită e și limba scoasă,
degetul mijlociu, o limbă interzisă,
un deget tăiat,

un duel urmat de
aplauze.

refac drumul bifurcat,

umilitor

al spicului care devine
pâine.

ai gustul amar
al propagandei de săptămâna asta, pâine

din mâna pe care-o mușc,
ce noapte ne desparte!

urechi astupate
de alegerea să asculți
mentorul toxic, inima celuilalt,
discursul ei de mașină de cusut

în intervalul
dintre două remușcări
ca-ntr-un sweat-shop.

emoția joacă la aceeași loterie

cu plăcerea sau trauma.

solidaritatea nu înseamnă caritate:
ovule alfa, ogoare privilegiate.
am bani și ți i-aș da, dar nu ca să-mi securizez imaginea.
cine cunoaște foamea, știe să-și muște limba
fără să elibereze venin.

toate întrebările sunt personale,
devin
libertate sintactică și limbuție.

redusă la fluide,
curg pe pământ (ca un vin)
băltesc

sub pământ (ca un sânge).

Schiță

vorbim despre încredere –
aceste rețete de familie în scriere cuneiformă, platouri
care trec din mână în mână fără ca nimeni să le deranjeze echilibrul;
o vară fără de sfârșit

și un masacru al inocenților.

(m-am citit cu ochii tăi
și am văzut
fiecare virgulă lipsă.)

prolific nu înseamnă genial, să taci va fi de efect, ca atunci

când oprești
o piesă patetică
la jumătate, iar
zgomotul străzii îți dă în sfârșit liniștea ca
măsură a
falsității,

observațiile rezonabile din poemele tale
de tinerețe

nu cântăresc greu
pe talgerul (sic) aceste emoții

și nu pot construi (sic)
o erotică

despărțită de sentimentalism

(femeia din pat
nu seamănă cu
o lepidopteră și nu e
din ordinul
heruvimilor,

te asigur).

totuși, detaliile patristice intră-n text, la fel și
capacitatea să recunoști (taie: simți) gustul delicat
al unui vin autentic
sau execuția impecabilă a ramei care ține întreagă

icoana pe sticlă – naivitatea mea, ca un cancer, întâi, apoi,
ca
splendoare.

vorbim ca și cum am atinge din greșeală
materialul fluid din care e făcută
rochia miresei de la cealaltă nuntă
programată
în aceeași zi
cu a noastră

suntem într-o fantezie-cutie chinezească
opriți de gărzi care ne verifică data nașterii și confirmă
clișeul jignitor: precum în cer și pe pământ.

în cer și pe pământ se ramifică

semnificația generației noastre, la care
nu

participăm.

m-am citit cu ochii tăi
și am văzut 
fiecare
greșeală. 

Viță ucigașă

dacă visezi că animale de companie care au murit demult
sunt din nou vii,

înseamnă că o problemă pe care o credeai rezolvată
se va întoarce din mormânt

cu energiile și mâinile ei
confecționând

metanii

din flori de piatră.

dar eu v-am visat pe voi, împreună din nou,
coborând dinspre Dimitrie Cantemir, pe Brașov,
ghidați de o lanternă,

umbre mângâind
cu pene de struț
zidurile casei pe care o numesc Olandeză.

radioactive,

ca un măr pe care l-au împușcat
înainte să putem gusta

recolta,

din lucruri ca astea e făcut coșmarul meu
despre care nu mă pot convinge

să scriu.

când te-ntorci,
ca din mormânt te-ntorci, 2000 (vara ta sicriu,
în mâinile tale înfloresc din nou, eu, instrumentul
pentru șantaj, cleștele, o liană bună

care-ți va da
drumul//

(nu, viță sălbatică, „younglove” e o glumă
o trupă la concertele căreia
mi-au dispărut pe rând
actele

cheful de viață

telefonul
prietenii,

ca să însemne ceva, o să scapi cu succes
de probleme neplăcute, hipertensiune și
influențe proaste,
e suficient să ți se arate un morman de animale vânate
și unul de bani,

fiecare prânz diversificat din care ieși omnivor,

atrocele sapiens.)

Se mai duce o vară, un strat de piele (prietenilor mei de acum 11 ani)

să-ți cer poezie, să-ți cer poezii
ca pe un pahar cu ulei,
ca pe o cană de zahăr, clor pe o pată de vin. e absurd.

vezi, și tu
ești capabilă de crima-senzualitate.

și-atunci cumpăr rochii.

dar mi le imaginez

tipărite, purtate
pe marginile arse
ale hărții care ne-a și acoperit gospodăria
cu o lopată de pământ.

oricât de incitantă
recunoașterea,
la final, e ca și cum ai fi băut

toată noaptea
cu venus născută din igrasia băilor murdare
într-un subsol inundat
de la Litere.

pentru că tinerețea e schizoidă
și te zugrăvește așa: un sfânt orgolios
care se răzgândește în ultima clipă,

tu nu știi, eu da:
cum e să fii apreciat umblând pe coji de ouă,

întunericul meu e al meu,
nu vreau să-l întâlnesc și la altul.

***

cu tot ce am învățat, nu mi-am permis
meditații la anatomie,
am fost ca-n viață
și-n poezie, pusă pe avarii: un fel de fată desculță, săracă,
într-un vis din care am dezghiocat versuri cu gust
de miere sălbatică; metaforă fanată
în gura ta astupată
de cuibul de viespi, făcând curat în singura casă
în care mă primești.

astfel, ziua de naștere trece neobservată, e
ploaie și bate
cu degete de amant
vărsător, sfios & coleric,
în geam, însă geamul nu e al meu.

(o, cât rău îi făceam, închisă ca-n turnul de apă
în corpul pe care nu dădeai doi bani,
acum dai și tot dai, lumina e memorie,

e-un dinte.

diamant înfipt într-un dinte. )

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.