După ce ne-a delectat cu antologiile „Oameni obosiți” (din opera poetică a lui Andrei Bodiu) și „Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge de pe ruine. Poeți ai generației războiului”, ambele apărute la Editura Cartier, tot în „Cartier de colecție”, Claudiu Komartin ne face surpriza extraordinară de a ne dărui o antologie Constantin Abăluță.
Poemele sunt din perioada 1968 – 2018, o jumătate de secol (care aproape coincide cu parcursul propriei mele vieți) în care mereu scormonitorul după poezia bună și prolificul Constantin Abăluță a scris și și-a împrăștiat în lume textele sale proteice cu naturalețea și generozitatea unui mare autor.
Acum, când antologia „Orgi și altare demontate” este pe punctul de a ieși în public (Claudiu a anunțat deja pe pagina sa de facebook că volumul „li se va arăta doritorilor pentru prima dată” mâine la Nocturna ARCEN de pe Magheru, acolo unde Constantin Abăluță va citi alături de Radu Vancu și de Teona Galgoțiu) trebuie doar să mai adaug că de numele lui Constantin Abăluță se leagă unele amintiri proprii din cea mai neagră perioadă a anilor `80, când citeam din volumul „11 erezii” cu un fel de febrilitate dată de speranța că, poate, nu e totul pierdut.
Astăzi, când totul pare pierdut și când nu sunt speranțe că mai poate fi schimbat ceva fundamental în țara asta, apare antologia lui Constantin Abăluță. Așa cum îl știu pe Claudiu – fiindcă nu cunosc un om mai dedicat poeziei decât el – sunt convins că a ales foarte bine și că voi găsi între copertele acestei frumoase cărți poeme reprezentative pentru opera lui Constantin Abăluță. Le voi citi exact ca în anii ’80, cu teamă & speranță.
Iată, în avanpremieră, un fragment din prefața semnată de Claudiu Komartin și primele trei poeme ale antologiei:
„Nimic mai străin de sentimentul (atât de comun încât devine adesea banal și plicticos) de pierdere a speranței la Constantin Abăluță, ce posedă o energie rară, de care poate că nu l-ai bănui la prima vedere. Vitalismul său nu e expresia unui spirit năvalnic, nu e molipsitor și imoderat, ci vine din drămuirea consecventă a unei forțe lăuntrice granulare, ce se adună din (și în același timp se reflectă în) rețeaua de prezențe mărunte, uneori afabile, alteori deconcertante, pe care în general tindem să le ignorăm, ale realului imediat.
Abăluță le dă credit și observă toate acele lucruri care ne sunt familiare și pe care de aceea le subestimăm. O face cu un dram de nebunie, cu – uneori – candoare, alteori cu strictețe și exactitate de cunoscător și rafinat, nu sare calul, nu exagerează, păstrează distanța și își conservă bucuriile (nu le ascunde, însă nici nu i le vâră celuilalt în ochi) – dacă vrei să vezi ce a văzut el, dacă îți dai voie să-ți placă și ție să treci pe străzile pe care a trecut el – bine, dacă nu, nu.
Discreția lui Constantin Abăluță se transmite tuturor textelor sale (sau invers), însă este vorba aici despre o pudoare și o onestitate ce nu pot fi contrafăcute: cu atât mai neobișnuit este acest om într-o lume a înverșunărilor pentru orice fleac, a lipsei de măsură, a egourilor gonflate, a maliției, umorilor și blazării. Nelipsit de excentricități și bizarerii care inspiră simpatie și solidaritate sufletească, Abăluță este orgolios cu măsură, genul de artist care își cunoaște valoarea și locul, dar detestă să „facă valuri”, să fie incomod sau ostentativ – și care a preferat mereu să își joace cu autoironie rolul de „om la locul lui”, având un supraeu îndeajuns de puternic încât să nu se lase dominat de puseele păgubitoare sau de exasperante vanități.”
Cum stau
Cum stau eu prin birturi și mă gândesc la tine
cum șterge o fată mesele curăță pâinea rămasă
cum lumea intră și iese și nimeni nimic nu îmi cere
bătrâna aceea a vândut ziare și-acum mănâncă
nu îmi aruncă nicio privire
soarele afară e pe toate zidurile și nu-mi rămâne
decât să nu-l stânjenesc degeaba
se bucură cei ce nu mă iubesc
eu sunt mai tare-n încercarea asta
ca iarba neagră ce înăbușă văgăunile
eu trebuie să nu las niciun loc gol ca și soarele
pe partea cealaltă a lui
un pumn de apă răsună pe ciment cineva
mă lasă să plec fără să rostesc cuvinte
un pas mă-nduplecă altul rămâne
prin preajmă pregătindu-se să devină
amintire
Zile
sunt zile
când privesc arborii
sunt zile
când privesc cerul
intru în casa unui prieten
și beau o cafea
prietenul nu mă recunoaște
dar lasă iar să se-nfiripe prietenia noastră
îmi vorbește-ncet pe străzi
plouă și ne-adăpostim într-un gang
lucrătorii cu ocări ne-mproașcă
eu fug și-l las în întuneric
și plouă
și privesc arborii
și plouă
și privesc cerul
Așteptare
acestea fiindcă de la fereastra unui vagon
nu poți să vezi culoarea trenului
fiindcă de cum ai luat în mână o piatră
nu mai știi încotro s-o arunci
și oricum ridurile colegilor de liceu
îți înmoaie genunchii iar marea
ți se arată dincolo de casele albe mereu
nu-i un semn
tu știi
închizi ușile
scrii scrisori
te pui la adăpost
demult visaseși că va veni cineva
nu crezi nici acum
dar mai răsfoiești câte-o carte
mai potrivești o dată pendula
seara înainte de culcare
