Elena Vlădăreanu are dreptate: nu mi se pare nici mie în regulă să pui la colț pe coji de nucă un critic a cărui opinie se întâmplă să fie negativă. Oricât ar fi de dureros pentru cel a cărui carte a fost mursecată de instrumentele recenzentului, trebuie acceptat faptul că suntem diferiți și că uneori vedem lucrurile în altă cheie. Mai ales pe un teren atât de incert și de instabil cum este literatura (poezia în special) ceea ce unuia i se pare genial, altuia i se poate părea de prost gust.

Îmi amintesc că nu cu multă vreme în urmă Mihnea Bâlici a scris o cronică negativă la romanul „Transparența” al lui Radu Vancu. Răspunsul autorului – care este și critic, de altfel – a fost unul onorant. Departe de a fi vexat de opinia în răspăr cu părerea generală, Radu i-a răspuns lui Mihnea în modul ăla care te îndreptățește să crezi că, în literatură, bunul simț încă are rădăcini adânci, citez: „Sigur că eu sper că nu are dreptate & romanul meu nu e chiar atât de slab – dar mă bucur că Mihnea a citit cartea & îi mulțumesc.”

Sigur, au fost unele păreri ironice la adresa cronicii lui Mihnea Bâlici la „Transparența”, taxate prevenitor de Radu. Același lucru l-a făcut și Elena Vlădăreanu atunci când Mihnea a fost atacat după ce a scris o cronică negativă la volumul Minei Decu, „Desprindere”. Spre deosebire de Radu Vancu, laureata de anul acesta a Premiului Eminescu „Opus Primum” a avut o reacție îmbufnată: „Un fleac, m-a ciuruit.” Mai mult, a mers până acolo cu ironia ofuscată încât a afirmat, cu plictis: „L-am obosit pe cronicar.”

Acum, că Mihnea are sau nu dreptate, nici nu prea mai contează. De vreme ce și-a asumat publicarea acestei cronici, înseamnă că a scris-o din convingere și nu cred că este corect să fie judecat pentru asta, dimpotrivă. Altfel, vom ajunge în acel punct în care, așa cum afirmă tot Elena Vlădăreanu, o să ne tămâiem unii pe alții, iar totul o să fie „roz, bun și corect”. O cronică negativă, dacă vine din gândirea critică obiectivă a celui care a scris-o, n-ar trebui să supere, ci ar trebui să fie motiv de reflecție.

Deși am încercat și eu să citesc volumul „Desprindere” (m-am oprit la pagina 65, din mai multe motive) n-am să fac aici propria judecată de valoare. Poate că, atunci când voi reciti cartea, o să spun ce impresie mi-a făcut. Nu vreau deocamdată decât să iau partea criticii (deși n-am fost nici eu întotdeauna de acord cu opiniile criticilor) punându-mi întrebarea: facem recenzii pe bune sau turnăm la encomioane până o să umplem de sirop literatura? Fiindcă, dacă optăm pentru sirop, putem face cronici standard, formulare hermeneutice din care, ocazional, nu vom fi nevoiți decât să schimbăm numele autorului și titlul cărții.

În felul ăsta, autorii ofuscați de faptul că se trezește unul ca Mihnea Bâlici să scrie cronici negative despre cărțile lor, vor avea dovezi irefutabile că operele respective sunt de o valoare excepțională și universală. Iar în momentul ăla, firește, toată lumea va cânta pe aceeași voce și lucrurile vor fi frumoase și adevărate. Criticii cu opinii contrare vor fi „rași” la rândul lor de pe suprafața literaturii, iar scriitorii vor trăi până la adânci bătrâneți în concordie și în miresme de trandafiri.

Așa că, încă o dată, ce ne dorim? Complezență până în pânzele albe sau recenzii pe bune? Hotărâți-vă, ca să știm și noi care e „linia de urmat”. Asta fiindcă tot se pare că ne îndreptăm spre o nouă epocă a unanimităților și a aplauzelor și a mesajelor vibrante.  

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment