Elena Tudorache ne-a trimis suficient material pentru a face o carte, lucru care nu e tocmai în avantajul ei, deoarece nu întotdeauna ceea ce e mult poate fi și bun sau, ca în cazul de față, convingător. De aceea am să-mi reînnoiesc aici rugămintea către cei care vor să fie publicați pe „O Mie de Semne”: trimiteți 3-5 poeme despre care sunteți siguri că vă reprezintă și că sunt cele mai bune pe care le-ați scris până acum. Doar în felul ăsta voi putea avea o judecată selectivă mai puțin subiectivă. Dacă era să mă iau, spre exemplu, după celălalt grupaj de poeme primit de la Elena, ea n-ar fi fost publicată.

Altminteri, textele de mai jos fac parte dintr-un alt registru, ceva mai puțin consistent și, în consecință, mai promițător, cu toate rateurile interogativ-retorice din finalurile poemelor cu numerele 1 și 3 și în ciuda influențelor foarte vizibile din poemul cu numărul 4, în care, vorba lui Claudiu Komartin, multe chestii „sunt luate, domnule, ce să mai vorbim…”

Iată, înainte de toate, ce ne-a spus Elena despre ea: „Sunt studentă în anul I la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București. În timpul liber scriu, citesc, merg la teatru, desenez sau pictez. Activitatea mea literară nu este foarte vastă. M-am concentrat pe participarea la concursuri, la cat mai multe, și la aprofundarea noțiunilor teoretice în ceea ce priveste limba română. Am obținut doi ani consecutiv premiul I la Concursul Național «Tinere Condeie», secțiunea dramaturgie, și premiul al II-lea pentru poezie și proză. Am participat și la «Festivalul Național Gellu Naum», precum și la «Festivalul Național Primăvara Albastră», precum și la Olimpiada de Limba Română, unde am obținut premiul al II-lea pe municipiu.”

1.

/ce impresie îți face ție imaginea/
unui om mort cu gura căscată și degetele date cu ojă semipermanentă
despre ochii lui deprinși cu calmul bovin din corporația unei țări muribunde și
pentru ce, eu, care născută între patru pereți albi și trei lumini suspendate într-un 
tavan să nu apuc să văd verdeața decât într-o imagine pe dekstop să
nu apuc să-mi spun toate cuvintele să
nu apuc să vă iau la rând
atunci când voi convinge în sfârșit pe cineva să-mi scrie o rețetă

palma cui nu mi-a atins fruntea
și cine îi va spune studentului de la teologie că înainte ca turnurile gemene 
să se prăbușească un om mort cu gura căscată și degetele date cu ojă semipermanentă
s-a visat pe muntele athos deasupra tuturor
dar în căderea lui a descoperit adevărul
care l-a măcinat pe dinăuntru până astăzi
ce-ar fi fost dacă era femeie? 

2.

ce oase  frumoase ai de când ai slăbit de când stai cuminte în galaxia ta
ca într-un tablou de roman tolici când nimeni nu mai provoacă
nicio eclipsă de soare stele sau alte nebunii
când zen-ul încă ne permite să ne întâlnim în alte orașe decât cele în care locuim
asta este de fapt frumusețea dragostea dorul melancolia tăcerea și altele din gama pentru care nu am încă cuvinte dar pe care o simt când mâna ta trece peste aceeași bară din 89 și cred atunci pentru o secundă că ai atins-o pentru a-mi simți căldura așa cum fac eu cu aburul lăsat pe geam după ce pleci sau cu locul unde cobori în fiecare vineri la ora 19
spune-mi tu o poveste cu oameni mai simpli 
te voi asculta așa cum o fac de fiecare dată încercând să îți ghicesc numele 
un pic mai încolo spre stânga se desfășoară infinitul dar în sincopa asta temporală în care tot ce aud este scârțâitul difuz al respirației tale (dintotdeuna mi-am închipuit că te-ai născut răcit) se aglomerează întreaga viață și explodează timpul lăsându-ne fără aer
în sincopa asta temporală te-am cunoscut mai bine și mai timid decât toate iubirile la un loc 
în sincopa asta mi-am trăit viața și tu te-ai lipit de mine ca într-un cocon acum am fost pentru prima dată fericită
dar absolutul ăsta despre care-mi tot vorbești mi-a tuns băiețește micul vis 
timid începător cu frica de a nu te pierde am privit cum o iei la stânga și ceea ce e trist e că viața se poate trăi și așa fără sincope temporale și fără ca tu să știi vreodată despre arta mea de a băga într-un cocon întreaga viață.

3.

în locurile frumos amenajate
pregătite pentru poze ce vor fi urcate pe facebook și vor primi zeci de like-uri
tu
cu simplitatea și bunele tale maniere
ești un accesoriu.

cu viața se întâmplă altfel 
acolo locurile frumos amenajate ascund fire pentru care conexiunile sunt arse
iar tu pari a fi pregătită pentru orice 
dai senzația că duci o bătălie 
doar prin rezistență.

poate fi libertatea un motiv de împotrivire suficient pentru a-ți întinde mâinile de pe acoperișul unei case gata să se prăbușească ?
poate nemișcarea să fie o formă de împotrivire când toate apele cruciale curg în dezordine? tu, cu liniștea și cu viața ținută în palmă vii transformi sunetele în cuvinte îi dai o formă nenorocirii o faci mai accesibilă nouă 
nu te cățăra în copaci pentru a ajunge cât mai sus rămâi unde ești și respiră de două ori răspunde și apoi totul are sens:
tu ce faci de apocalipsă?

4.

Încă cred că în curând mi se vor trezi superputerile: iertarea libertatea invizibilitatea întoarcerea-n 
timp  gândul că viața este un loc frumos bunătatea nemăsurată
dragostea ta –

La 18 ani, în mijlocul speranței de viață dintr-o țară de amanți rococo, la începutul lui martie, la capătul scării de bloc unde am încercat să cobor trei trepte deodată dar am căzut –
atunci a fost ultima dată când am încercat să mă consider specială și tot atunci a fost momentul în care mi s-a dezvoltat un nou simț –
– între noi fie vorba, este al dracului de greu să vezi atâta durere în jurul tău și tu să te simți complet imun –
Poate că acest nou simț îmi paralizează și astăzi gândul falnic că voi depăși negreala asta de durere pe care o șterg de pe mâini în fiecare dimineață pentru tine – este unul dintre gesturile cele mai inutile pe care puteam să le fac – așa cum în fiecare dimineață îmi pieptăn părul mă dau cu parfum și îmi machiez exagerat ochii tot pentru tine –
Am reușit să dorm oriunde, pentru că am înțeles în cele din urmă că nu am un loc al meu, dar o să am un loc al meu pentru tine, o să înving negreala din mine pentru tine și o să fim doi supereroi în apartamentul nostru de două camere –
o să învăț toate versurile din toate poeziile și le voi recita plângând bolnavilor din saloanele în care ți se pare că este mult prea multă liniște iar tu îmi vei admira superputerea de a șterge cu buretele amintirile fetei de la oncologie și a bătrânului din sala de așteptare –
atunci îmi vei spune că tu ești un tip boem îndrăgostit de fiecare dată de aceeași fată – iar eu
crezând că m-ai plăcut cu tot cu degetele negre
voi lua asupra mea toată durerea unei lumi fumegânde voi deveni atât de neagră încât va străluci pe pielea mea luna –
simțul meu s-a dovedit a fi singura mea superputere – aceea de a încerca cu disperare să măsori infinitul dintre două pauze lungi în care doctorii se uită sceptic și-și dau coate
tu ia-mă atunci în brațe, urmează să ne prăbușim,
infinitul meu are mereu aceeași înălțime – etajul doi același cerc de sprijin doi bolnavi de cancer la plămâni îndrăgostiți lulea de ploaia de afară.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.