Cred că ar fi un gest de minimă curtoazie față de eforturile noastre ca atunci când trimiteți texte pentru „Poșta redacției” să spuneți despre voi ceva mai multe lucruri decât „Mă numesc Mihăilescu Patrik și am zis să-mi încerc și eu norocul cu patru poezii”. Nici chiar dacă semnați cu pseudonim n-ar trebui să folosiți formule aproape ireverențioase ca acestea, fiindcă atunci când intri în legătură cu cineva primul lucru pe care-l cere politețea este să te prezinți.

Iar dacă spui doar cum te numești – asta dacă nu ai nume precum Dan Sociu, Radu Vancu sau Elena Vlădăreanu (am citat la întâmplare, puteți adăuga voi pe oricare scriitor foarte cunoscut de la noi) – atunci aproape că nu poate fi stabilit un dialog, mai ales că nu facem decât să „comunicăm” cu mijloace, pe care eu le numesc artificiale, precum e-mailul sau orice formă de messenger.

Sigur, o fotografie ar face lucrurile să arate și mai bine – repet, în condițiile în care nu vă doriți anonimatul – plus că ne-ar ajuta foarte mult, deoarece de fiecare dată când primesc texte fără foto trebuie să caut pe facebook, să presupun că persoana respectivă e chiar persoana respectivă și așa mai departe. Nu mai zic că există posibilitatea să mă înșel, asta putând aduce automat asupra noastră o formă de ridicol pe care nu și-o dorește niciun jurnalist.

Acestea fiind spuse, despre Patrik Mihăilescu nu mai am de adăugat nimic. Ar mai fi, totuși, un singur amănunt: pentru că e o zi frumoasă și zeii poeziei au ales așa, publicăm poeziile de mai jos pentru încurajare.

Solitari 

Se citește mult
atât de mult încât
praful și mirosul vinului se aşază numai pe privirile noastre
din când în când mai facem și altceva
traversăm coridoare stranii și
ne ținem creierul în mâini ca pe un pocal 
ah 
mai e și primăvară
în grădină soarele este mai mic decât un bob de strugure 
și se citește mult. 

Bătrânul 

Îmi spunea bătrânul așază-te pe un pod de lemn și privește ploaia ca întâiul om 
bătrânul era bolnav 
și nu știa 
nu știa 
eu îi vorbeam despre Nils Holgersson 
și despre gâscanul meu care nu putea să zboare 
eram copil 
mai tot timpul loveam moartea cu o cheie franceză și zâmbeam mult

Tristețea

Gândurile mele la sfârșit de primăvară poartă haine albe 
și se joacă în materia cenușie 
ca niște copii obraznici într o groapă de funingine
iar mai apoi coboară pe un tobogan roșu
și naufragiază la câțiva kilometri depărtare de inimă 
unde fiecare
își reglează binoclul 
și privește  cu atenție cum 
tristețea îmbrăcată în frac circulă încolo și încoace 
pe o bicicletă cu spițele rupte… 

Noapte de noiembrie

17.11. semnul întrebării. 
în această noapte luna s-a așezat la noi în oraș. 
să știți
de acum pesemne va rămâne aici. 
începem să rupem bucățele din ea 
și aruncăm unii în alții
bucuroși ca niște copii la prima lor ninsoare
avem un singur scop
să țintim inima. 
se face liniște
deodată
nenumărate luminițe se retrag în apartamente.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.