Vlad Beu este un mai vechi „client” al rubricii „Poșta redacției”, însă nu a apărut până acum decât cu un singur poem pe pagina de facebook „O Mie de Semne”. Mă bucur că Vlad a avut răbdare și a perseverat, fiindcă de data asta ne-a trimis exact acele texte pe care eram convinși că le poate scrie.
Iată ce ne-a spus despre el într-una dintre conversațiile noastre pe e-mail: „Despre mine și activitatea mea poetică sunt puține de spus: am 39 de ani (n. 1980). Nu am publicat, nu am câștigat premii, nu am activat în cenacluri literare, nu mă consider poet în sensul absolut al termenului. Lucrez în domeniul jocurilor video și mă aflu momentan într-un an sabatic, un mic respiro care îmi permite sa cochetez cu poezia.”
Bulevardul Titulescu
cuiul – ni se atrage atenția – se învârte întotdeauna în sensul acelor de ceasornic,
umbră timpului
doar eu
mirat de claritatea serii, rămân în urmă; toate direcțiile îmi sunt necunoscute
privesc lungul bulevardului Titulescu;
de la etajul 6, orașul trepidează captiv ezitărilor cuantice; nehotărât,
îmi așteaptă privirea apoi își alege destinul
asfaltul tresaltă, trezit de emoția străină care mă găsește. invazie barbară.
pauză. lunga pauză.
apoi big bang-ul metafizic, cotidian
repornesc
călătoria boxerului numărat; se ridică țintă pentru o ultimă lovitură
(își spune că singura înfrângere care merită trăită este înfrângerea totală)
bulevardul tresaltă din toate picăturile;
o să sfârșească pe burtă ca o clătită manevrată cu îndemânare,
așternut murdar întors pe partea geamănă
tramvaiul 1 seduce ora târzie, și pornesc împreuna spre Doctor F;
cauza cedează locul efectului; o mică galanterie cosmică
revine emoția; nediferențiată, crudă, ideală de la idee; membrana universului servită-n sânge;
uite plânsul; punct de sprijin
cuiul se stinge, tramvaiul îl urmează, toate direcțiile se opresc;
și
Acel Cineva astupă gaura cheii cu gumă de mestecat;
levitez clipa gard în gard cu prăbușirea
Calea Victoriei
totuna fustei mele în galop
pe Calea Victoriei
și vântul îmi stă bine azi
orașul meu de companie
lătrând doi nori
necunoscuți
înțelegi cum acolo jos
lesa rămâne
cea mai trainică legătură
între noi
umbrela
zbor deschis și frânt de propriile-ți
oase
auzi la capăt de bulevard
cum mâine
a pornit la drum;
își
aleargă coada
în așteptarea potopului
ne chemăm toate animalele înăuntru
două câte două
Regie
iulie, orașul mille-feuille, modestul meu București, cearcăne în țesături mai adânci
decât lași călătorului grăbit să-ți zărească
noi maimuțe, vidanjăm păduchi
una alteia, ba licurici,
bucăți mari de lumină,
și intuim cumva
că singura împerechere fără cusur, accesibilă nouă, este a nopții, a căldurii, a mizeriei, coaja orașului; în ea ne înfigem colții tineri
este felul nostru de a căuta miezul ascuns, îndărătnic, în contrapartidă pasiunilor noastre
Iulie ‘00, este încă devreme, orașul
meta-răbdător, o fiară
Învățându-și puii să vâneze; de aici miserupismul… joacă care ne ascute colții
Frică
mereu seducătoarea expediție între stomac și inimă
în
golul acela dens unde
ceva
definitiv se întâmplă în următoarele inspiri expiri
brusc violent
îți dorești și nu să știi cu precizie clipa
în care
te retragi câteva specii mai în spate
încă aproape-> sângele tot cald îl simți
cum zguduie clopote
