Nichita Stănescu este încă pentru mulți un idol, și e bine că e așa. Oamenii au dreptul să aleagă pe cine să admire sau să idolatrizeze, iar acest drept nu poate fi încălcat. Nu, în orice caz, cât timp funcționează principiul libertății de alegere.

Când eram puști și pentru mine Nichita Stănescu a fost un idol. Dormeam, cum se spune, cu cărțile lui sub pernă. A continuat să fie un idol și la ceva timp după aceea, spre maturitate. Din teama de a nu-mi trăda alegerile de „tinerețe”, n-am avut curajul să mă desprind de poetul ale cărui texte importante le știam pe dinafară și pe care-l imitam cu obstinație.

Dar câți nu l-au imitat pe Nichita la un moment dat?  Mie mi-a fost imposibil să nu mă las sedus de glasul de sirenă al poemelor sale. Mi se păreau frontiera finală a poeziei, tot ce putea fi scris mai bine și mai frumos. Sigur, cu timpul mi-am mai temperat encomioanele, însă ceva, un reziduu de dragoste tot a mai rămas.

Așa cum, de la un moment dat, au început să se depună și aluviunile abjecției. Am aflat de compromisurile pe care Nichita le-a făcut cu puterea, despre micile sau marile lui infidelități, despre latura mai puțin plăcută a caracterului său. Dar nu toți suntem la fel?

În căutarea urmelor lui Nichita Stănescu, prin spatele blocului din Piața Amzei (Foto: Adrian Martalogu)

Totuși, când era vorba de POET, lucrurile ar fi trebuit să rămână în zona neprihănirii, a purității morale. Nu-mi imaginam că situația putea fi și altfel. Am aflat însă unele lucruri din „Jurnalul Suedez” al Gabrielei Melinescu, dar și de aiurea, din alte surse. Chiar am și scris aici, pe www.omiedesemne.ro, despre „coloana lui vertebrală”, nepermis de flexibilă în unele cazuri.

Am în față, în original, volumul „O viziune a sentimentelor”. Este una dintre cele mai prețioase cărți din bibliotecă. Sigur că aș putea să reproduc aici trei poeme frumoase, adevărat nichitastănesciene, reprezentative. N-am s-o fac deoarece azi îmi doresc nu să demonstrez lucruri subînțelese, ci să denunț, pentru cei care nu sunt convinși încă de monstruozitatea unor vremuri pe care în mod absurd le regretă, în ce fel putea fi pervertită mintea unui scriitor în anii `60.

Menționez că „O viziune a sentimentelor” este al doilea volum al lui Nichita Stănescu, apărut în 1964, la patru ani după debutul editorial cu „Sensul iubirii”.

Pentru „O viziune a sentimentelor”, Nichita Stănescu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Autoportret în timp de veghe

Veghez la poarta lumii fără de canate:
aici, ideile, cuvintele noastre devin adevărate.
Iau chipul zvelt al podurilor de beton,
iau trupul drept al schelelor de fier,
le-atingi cu auzul și ele au sunet, au ton,
le izbești cu privirea și ele nu pier,
le pipăi cu trupul, cu sufletul, și vezi că există.
Aici începe lumea nouă, comunistă.
Cuvintele goale, ideile ciunte rămîn afară,
Aer se fac, înnorat, tigvă-ngropată-n nisipuri, de fiară.
Veghez și sînt drept și înaltă e umbra mea.
Constelația ochilor mei e atrasă de roșia stea,
Privirile mele sînt drepte, sînt nemișcate.
O, păsările s-ar putea odihni în ele
Ca pe niște ramuri colorate.

Cîntec pe o schelă de aluminiu

Și mă saltă o pală de vînt
în trecere, de subțiori,
cu două brațe transparente, pînă la nori,
și ei îmi ling pieptul, fulgerînd.

Oh, și așa, dintr-un salt într-altul,
mi-a lovit talpa un pisc alburiu
și s-a-nroșit de rubine din sîngele meu,
mai tîrziu,
cînd prelungeam cu mine înaltul.

M-am întretăiat și cu un suflet plutitor.
Era trist cînd mi-a spus:
n-am mai coborît din curenții de sus,
de cînd m-a zvîrlit o ciupercă-a Hiroșimei, în zbor.

Oh, i-am strigat, suflete,
eu n-am murit!
Înseninează-te cu lună pentru mine.
Schelele-au țîșnit în străvezime
și dansez peste ele, însoțit de lumine,
cu vîrful privirii în viitor.

Sensul oțelului

Vedeam oțelu-n fierbere cum zvîrle
comete, și le-atrage înapoi
asemenea lui Cronos, pe-ndelete,
cu dinți de foc rupînd spre el căldura,
și aerul pulsînd și zgura,
într-un neîntrerupt șuvoi.

Aluneca pe-o roată de lumină,
și-n echilibru, nu se da de-a-dura.
Neîntrerupt își răsucea statura,
și îmi părea deasupra-i că-și înclină
cerul cu stele osatura.

Dar îl priveam lucid și concentrat
și nu lăsam nimic din el să-mi scape,
radiografic văzul meu l-a cercetat
pe îndelete și de-aproape.

Nu, n-am distins în el sticlind
vreun tăiș ori vreun contur de armă.
Părea un leu străpuns răgind,
privirea mea părea că-l sfarmă.

Dar am zărit în trupul lui,
tot mai distincte și mai zvelte,
pentru construcțiile vieții
cristalizîndu-se, unelte.

Vedeam oțelu-n fierbere cum zvîrle
comete vii, și zborul lor
izbește-n timp, și timpul cum răsună,
zvîrlindu-și, lung, ecou-n viitor.

Foto credit Nichita Stănescu:  https://radioromaniacultural.ro/portret-nichita-stanescu-marirea-si-decaderea-unui-geniu/

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment