Străinătatea din recentul volum de proză scurtă[1], semnat de către Augustin Cupșa, își devoalează, pe parcursul celor 13 texte, o dublă dimensiune: una concretă, care se referă la spațiul din afara granițelor, unde unele personaje ajung din proprie inițiativă sau, uneori, accidental. Pe când cealaltă este simbolică și predominantă. Vorbim de o condiție a izolării individului în cuplu sau în viața socială, a înstrăinării acestuia față de sine, dar și față de celălalt. Străinătatea aceasta individuală, chiar individualistă, distanțează sau insularizează viața unora în raport cu a celorlalți.
Cei rămași în țară sunt firi solitare, uneori solidare între ele, însingurate și înstrăinate, pierdute, derutate parcă și în propriul lor orizont geografic, afectiv, mnemonic. Personaje, pentru care, ca să îl citez pe Noica, ,,singura devenire este…în înstrăinare”. Din pricina celei din urmă dimensiuni, pornește tensiunea care dozează corespunzător trama epică a fiecărui text în parte și conferă acel relief al însingurării unor situații, întâlniri, gesturi sau vorbe. Pe de altă parte, profilul înstrăinatului din această carte capătă o pregnanță care-l individualizează. Evaziv și duplicitar, uneori, acesta devine un histrion de ocazie, care poartă măștile aparențelor, ale disimulării sau ale neîncrederii în sine, cele trei pârghii necesare supraviețuirii acestuia în societate.
Practic, străinătatea occidentală, acest tărâm al făgăduințelor iluzorii, irizate de curenții îndoielnici ai mirajului și ai posibilului, un spațiu tentacular, deschis oportunităților și oportuniștilor aflați în căutarea escapadelor și a compromisurilor, rămâne, în volumul de față, un fundal îndepărtat, tot mai îndepărtat. Pariul acestei cărți constă, dincolo de fluența discursivă, alertă și cinematică pe alocuri, în conturarea dramei personajelor prinse în malaxorul propriei înstrăinări care influențează ritmul evenimențialului cotidian. Îl anemiază, îi relevă fisurile și neregularitățile, colapsul sentimental, interstițiile traumatice ale vieților de familie sau ale unor vieți individuale.
O panoramă a unor învinși sentimentali, dar care, cu toate acestea, se lasă prinși în angrenajul unui cotidian de cele mai multe ori liniar, fad, surprins, fie la începutul nevralgic al anilor nouăzeci, în care societatea dezmorțită de sub jugul totalitar stătea sub zodia penuriei și a revoltei, fie în deplina noastră contemporaneitate, expusă disipării identitare, relativismului societal și uman, autonomiei intereselor de tot felul.
De aceea, peste toate întâmplările se lasă o pânză melancolică, în măsură să încetinească mișcările prea bruște, să domolească caracterele fulminante, să topească izul agresiv al unei porniri, vorbe, atitudini sau inițiative. În povestirea Într-o zi doar praful, personajul masculin se află împreună cu fetița lui, în mașină, urmând să treacă un pod cam șubred, îndreptându-se spre locul de joacă din preajma unei ape. Indecizia de a risca trecând peste podul acela se suprapune apăsător peste o tristețe care îi conferă tatălui o stare de încordare continuă. Pare despărțit de mama fetei, însă, în același timp, amintirile îl duc în trecut, atunci când a iubit și s-a despărțit de o altă femeie, care a lăsat urme adânci în existența sa și care a plecat în străinătate, refăcându-și viața cu altcineva. Cu toate acestea, ca într-un joc absurd de-a atracția, i se pare că s-a apropiat de o fată blondă care muncește la locul de agrement spre care se îndreaptă acum și pe care speră să o găsească pe tură. Indecis, amână momentul trecerii, fapt care sporește tensiunea resemnării, a faptului că praful, direct sau nu, s-a ales de toate. Toate acestea prelungesc momentul de apăsare. Atmosfera întregii proze este încărcată de o încordare care relativizează orice decizie prezentă sau trecută, orice plan de a ieși, cumva, la suprafață, de a se menține pe o linie de plutire. Încordarea îl urmărește și când ajunge la spațiul de joacă sau când se întâlnește cu prietenii acestuia, care stau la o bere, înstrăinați între ei, dar și față de el. Întâlnirea coincidentă sau nu cu fratele fostei iubite din trecut, la care încă se gândea obsesiv, jocul aparențelor care a generat amabilitatea cam forțată dintre cei doi bărbați, plimbarea acestora pe marginea unor ape cam întinse, neatenția tatălui și căderea sa în apă sunt urmările acestei atmosfere care dezvăluie, spre final, cu puterea unei unde de șoc, resemnarea în fața unei existențe care se desfășoară, imperturbabil, între propriile ei limite și limitări. În potârnichi să mă îngropi e o povestire în care încordarea atmosferei e dusă într-un alt registru. Rada, o femeie simplă, care își duce existența destul de izolată într-o stradă de la periferie, se confruntă cu o pană de curent, după ce un camion a trecut pe stradă și a distrus firele de telegraf. Agitația femeii care se vede pusă în încurcătură din pricina acestei întâmplări deranjante este doar un pretext al plonjării în trecut. Atunci când lipsurile, relațiile anxioase cu propria familie sau cu vecinii o conduc la resimțirea unei deznădejdi continue, dar și a unui spirit de frondă îndreptat împotriva unei vieți condamnate la singurătatea și la exilul sufocant al unor locuri geografice, cum este și strada aceasta, desfigurate de timp, de epoca istorică sau de răutatea celor din jur. În relația cu nenea Puiu, cel care vine să o ajute să își repare curentul, manifestă rezerve. Apropierea acestuia, gesturile sale care îi trădează alcoolul consumat, îi provoacă femeii un soi de nervozitate continuă, abia reținută, de amabilitate forțată. Simplul fapt că acest om a trebuit să îi intre în casă, să îi pătrundă în intimitate, să îi înțeleagă și să-i descopere secretele, o face pe Rada să se simtă expusă. O intruziune în propriul ei trecut, acest spațiu încă securizant și atemporal, echivalează cu un fapt al dereglării unui echilibru domestic și spiritual. Legătura Radei cu trecutul este, în fapt, o legătură cu normalitatea sau cu visarea. Trecutul păstrat în podul casei o ajută la conservarea acelor elemente de stabilitate emoțională care i-au animat copilăria, tinerețea. Nenea Puiu îi descoperă în pod un fazan împăiat, motiv de panică pentru femeie, căci se teme că acesta îi va spune nurorii Radei că menține un mediu infect și, astfel, nu îi va mai permite nepotului să vină să o viziteze.
În Soldații mergeau prin zăpadă, relația apăsătoare dintre tată și fiu se desfășoară pe fundalul crepuscular al anilor nouăzeci. Cenușiul străzilor urbane, al labirinturilor năucitoare de blocuri și așezări care conferă o neliniște în plus trecătorilor amplifică germenii înstrăinării care există în sufletul unui tată care vine să își ia fiul și să îl ducă la un frizer. Acesta din urmă își desfășoară meseria într-un spațiu mizer, parcă la limita subzistenței și se dovedește a fi un pacient al tatălui, care este medic. Încordarea și sentimentul isteriei care reprezintă combustia internă a întregii societăți de atunci capătă accentele unei degingolade umane. Dincolo de pereții subțiri ai frizeriei condamnate să existe într-un spațiu înghesuit, alături de alte firme, se aud vocile unor femei care deplâng situația actuală și idealizează viața de dinainte, cea în dictatură. Cu cât vocile intră într-un crescendo al frustrării, cu atât este amplificată resemnarea angoasată a tatălui, uimirea copilului, îndurerarea frizerului care se declară un învins și care, ca un laitmotiv al vieții sale, se agață de ideea că doar cei puternici, cei cu inițiativă vor reuși să supraviețuiască în acele zile. Înstrăinarea dintre tată și fiu va atinge apogeul la finalul prozei, culminând cu un gest halucinant venit din partea tatălui care îl va implica și pe cel mic. În Stimați turiști, un cuplu călătorește prin toată țara, fără o țintă precisă, doar din dorința ardentă, dar nemărturisită de către niciunul dintre ei, de a-și fi aproape unul altuia. Tensiunea înstrăinării în cuplu se menține și în prezența celor doi, amplificând un soi de disconfort al gândurilor, inițiativelor sau al vorbelor care duc la multe neînțelegeri, multe ezitări verbale sau gestuale. Orice încercare de apropiere fizică atrage cu sine o retractilitate a mișcărilor, a încercărilor de a resuscita tandrețea sau pulsul erotic al împreunării. Plus că, deasupra lor planează greu și contondent, spectrul unei vine. În Străinătate, un patron de local din mediul rural angajează, în timpul sezonului, tinere care se dovedesc a fi niște firi dificile, nemulțumite cu viața pe care o duc, indecise în a-și face un rost. Mirajul străinătății rămâne singura lor consolare într-un mediu familial, pe care ele îl consideră ostil, degradant și limitat. Discuția dintre Bobi, patronul localului, și una dintre tinere este emblematică în acest sens- ,,Uneori simt că o iau razna, nu mai știu unde să mă duc, habar n-am ce să fac cu școala. Și cu banii.”, îi mărturisește fata, însă Bobi rămâne denumerit, chiar speriat- ,,Străinătate îl făcea pe Bobi să tresară, dar nu cuvântul, cu timpul cuvântul devenise o noțiune în jurul cărei gravitase ca un satelit defect”. Imediat, fata îi spune că acest cuvânt are conotații eliberatoare, în sensul în care o face să se simtă astfel- un ,,râu și m-aș duce departe, atât de departe că nu s-ar prinde nimeni”, la care Bobi îi replică faptul că ,,râurile n-ajung prea departe, ajung în ceva mai mare.” E simptomatică ideea aceasta a pierderii de sine în imensitatea aglutinantă a acelui dincolo care îți anulează individualitatea, te lasă pradă incertitudinii, îți declanșează gustul amar al mirajului în care ai crezut până atunci. Finalul, unul dintre cele mai reușite, ni-l prezintă pe Bobi singur, la încheierea sezonului, când descoperă în apa din apropierea localului său un cadavru. Nu ni se dezvăluie identitatea celui mort, totul desfășurându-se într-o atmosferă de tensionată acalmie în care Bobi încearcă să pescuiască trupul neînsuflețit și să îl aducă la mal.
În altă povestire, un alt personaj, atunci când face referire la indeciziile sau la felul aproape sălbatic de a fi și de a se comporta ale celuilalt, afirmă că ,,traiectoriile nu erau întotdeauna logice.” Aceste vorbe surprind exact atmosfera cărții, căci, subliniază lipsa unei coerențe, prezența constantă a unor dereglări spirituale sau identitare, lucruri nu întotdeauna vizibile, dar care din interior adâncesc falia înstrăinării de sine și de ceilalți. Pe un anumit fond anxios, care îi determină individului comportamentul și visarea.
[1] Augustin Cupșa, Străinătate, Humanitas, București, 2022.
