Am făcut, prin septembrie 2011, când lucram împreună cu colegul meu Christian Levant la un material despre Eminescu, câteva poze din hotelul Universal, din strada Covaci nr. 14, acolo unde poetul a locuit în perioada când lucra la ziarul Timpul. Pozele sunt făcute de undeva dinspre mansardă și înfățișează o parte din Piața Sf. Anton așa cum se prezenta la acea vreme.

N-am să fac o istorie a acestui loc, din simplul motiv că subiectul a fost tratat minuțios de oameni pasionați, care au refăcut aproape la centimetru evoluția fostei Piețe de Flori. Totuși, am să revin cu o poveste destul de interesantă, nici ea inedită, care însă ar putea stârni mai repede interesul cititorilor decât o relatare exactă a felului în care acest loc s-a schimbat în timp.

[image_with_animation image_url=”1292″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Imagine luată din clădirea fostului hotel Universal din strada Covaci nr. 14. Suntem în septembrie 2011, în plină reabilitare a Pieței Sf. Anton.

Am să spun doar că fosta biserică Sf. Anton a fost construită în 1735 în locul alteia (probabil de lemn), care fusese ridicată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. După Focul cel Mare din ziua de Paște (23 martie, pe stil vechi) a anului 1847, când lăcașul de cult a fost distrus complet, pe locul ei a fost ridicată o fântână.  Astăzi mai există doar o cruce în jurul căreia, spre amintirea faptului că aici a existat o biserică, s-a realizat o amenajare „specială”.

[image_with_animation image_url=”1294″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Cruce ridicată pe locul fostei biserici SF. Anton (poză realizată în februarie 2010, înainte de reamenajarea zonei)

Pe aceste locuri, până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, se găsea „Pușcăria”. Înțelesul duplicitar al termenului în limba română ne duce, firește, cu gândul la un fel de penitenciar al vremurilor de demult. Numai că aici, „în fundul Curții Vechi”, cum plastic se exprimă Nicolae Vătămanu, era „locul unde se păstrau «puștile», cum erau numite tunurile”. E adevărat, exista și un fel de pușcărie în adevăratul sens al cuvântului, datorită pazei puternice (era o garnizoană locală a seimenilor – mercenari străini echipați ca ienicerii) „datorate” și faptului că aici erau închiși răufăcătorii de rând (boierilor le fusese repartizat turnul de deasupra Porții de intrare în Curtea Domnească).

[image_with_animation image_url=”1296″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Vedere spre Piața Sf. Anton de după zidul Curții Domnești.

La Pușcărie erau duse la îndeplinire pedepsele capitale, execuția făcându-se în general potrivit obiceiurilor locului, îndeosebi prin spânzurătoare sau prin trasul în țeapă. Cea de-a doua metodă, atribuită exclusiv domnitorului Vlad Țepeș, a fost folosită până târziu, în timpul domniei lui Caragea Vodă, la începutul secolului al XIX-lea. Același domnitor a vrut „să dăruiască clerului Curții Domnești o bucată de loc din vecinătate”. Boierii s-au împotrivit însă, spunându-i domnitorului că, în mod tradițional, acesta era „locul osândei”. Aici „după străvechiul obicei, se trăgeau în țeapă osândiții și se înfigeau în pari capetele celor tăiați”. Domnitorul a revenit, firește, asupra deciziei…

[image_with_animation image_url=”1298″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Piața Sf. Anton în septembrie 2013.

Într-o notă de subsol la aceste dezvăluiri istorice, Nicolae Vătămanu ne spune că „arheologul P.I. Panait, executând săpături în apropiere, a găsit numeroase schelete fără mâini și fără cap, provenind, desigur, de la cei supuși supliciului”. Astăzi, în locul unde a curs atâta sânge și s-au curmat vieți într-un mod de neimaginat în zilele noastre, n-a rămas decât un banal loc de trecere, pietruit și betonat pe vremea când primar al Capitalei era onorabilul doctor Sorin Oprescu. Rămânând tot în zona cercetărilor, trebuie să mai spun în încheiere că temeliile fostei biserici Sf. Anton au fost determinate arheologic în 1960. Și, nota bene, aici, în apropiere de intrarea în curtea interioară a Hanului Manuc, au existat Târgul Dinlăuntru și Piața de Flori.

Bibliografie selectivă:
Nicolae Vătămanu, Istorie bucureșteană, Editura Enciclopedică Română, București, 1973

gelu diaconu
[email protected]

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment