Noul episod al traseului pe care îl străbatem de-a lungul actualului bulevard Regina Elisabeta aduce în prim-plan povestea de peste trei secole şi jumătate a bisericii Sărindar.
Înainte de a merge mai departe şi de a depăşi, pe partea dreaptă a bulevardului Regina Elisabeta, graniţa Căii Victoriei, trebuie menţionat faptul că lângă blocul librăriei şi editurii „Cartea Românească” se afla clădirea Clubului Partidului Ţărănesc. Pentru o înţelegere mai bună a poziţionării acestui edificiu mai trebuie adăugat că acesta se afla pe actualul spaţiu verde din faţa blocului Romarta, intrarea dinspre Calea Victoriei. De altfel, într-o poză din epocă se vede cum clădirea este aliniată cu Hotelul Capşa, cele două edificii fiind separate de strada Edgar Quinet. Sediul Clubului Partidului Ţărănesc a avut aceeaşi soartă cu editura „Cartea Românească”, fiind atins de bombardamentele din 1944 şi demolat ulterior.
Trecând vechiul Pod al Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi făcând o întoarcere în timp trebuie să spunem că, prin secolul al XVI-lea, locul unde avea să fie ctitorită biserica Sărindar aparţinea vechii familii de boieri Cocorăşti. George Potra ne spune că unul dintre aceştia, Mihalcea, a fost mare ban pe vremea lui Mihai Viteazul. Aşadar, boierii Cocorăşti au clădit pe acest loc o biserică de lemn, zisă şi a „Coconilor”. În anul 1652 domnitorul Matei Basarab a clădit pe locul acesteia o biserică mare, de cărămidă şi piatră, „ca să fie pomenire părinţilor, nouă şi fiilor noştri”. Această biserică s-a numit Sărindar (de la termenul grecesc „saranda”, care înseamnă „patruzeci”).
Peste mai bine de trei veacuri – timp în care lăcaşul de cult a avut de suferit din cauza cutremurelor, îndeosebi din cauza celui de la 1802 – găsim lăcaşul de cult destul de şubred, după 1880 fiind interzisă oficierea slujbelor în interiorul ei. Ulterior biserica a fost închisă definitiv publicului. S-a luat hotărârea de a fi demolată, punerea în practică a acestei decizii survenind, potrivit surselor lui George Potra, în 1893. De altfel, în ziarul Universul din 3 septembrie 1893 se spune foarte clar că „luni s-a ţinut la Ministerul Cultelor licitaţia pentru dărâmarea Bisericii Sărindarul; dărâmarea s-a adjudecat pe preţ de 3500 de lei, iar lucrarea trebuie sfârşită până într-o lună”.
Relatările lui George Potra ne arată că terenul viran care urma să rezulte după demolarea Bisericii Sărindar fusese rezervat încă din 1892 de Ministerul Domeniilor pentru construirea unui „mare edificiu de stat”. S-au făcut planurile, însă s-a constatat că faţada locului era prea mică, aşa că planul de ridicare a clădirii oficiale a căzut. În schimb a fost construită o fântână monumentală, din materiale uşoare, cu ocazia vizitei împăratului Franz Josef. Aceasta însă nu a rezistat prea mult. Terenul a fost cedat în 1898 Ministerului de Război, între 1909 – 1911 fiind construit aici Palatul Cercului Militar Naţional. Inaugurarea oficială a avut loc abia pe 4 februarie 1923, în prezenţa Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.
Surse:
George Potra, Din Bucureştii de ieri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1990
Foto:
Calea Victoriei, Bucureştiul interbelic, Ed. Noi Media Print, 2006
Emanuel Bădescu & Radu Oltean, Carol Popp de Szathmari, fotograful Bucureştilor, 2012
