Tocmai am terminat de citit o cărticică despre care aproape că mă feresc să spun ceva, fiindcă am senzația că, dând drumul la opinii, i-aș macula cumva conținutul. Este vorba despre „Plimbarea” lui Robert Walser, volum micuț, ușor de pierdut într-un anticariat sau pe tarabele pestrițe ale vânzătorilor de carte de ocazie.

Îmi place să cred că am ignorat-o de multe ori, că privirea mi-a alunecat pe coperțile ei fără să o vadă, așa cum se găsea probabil amestecată în grămada volumelor de 2 lei de care anticarii vor să scape cât mai curând, fiindcă – și aici mă repet intenționat – eram al naibii de ignorant la momentul respectiv. Și, pentru că totul are un preț, am plătit ignoranța asta cu vârf și îndesat, adică un preț de zece ori mai mare.

Cu toate astea, nu-mi pare deloc rău. „Plimbarea” lui Robert Walser merită chiar de zece ori mai mult. Trebuie s-o spun, deși nu prea-mi plac vorbele mari, că e până acum cea mai mișto descoperire de anul ăsta. Cred că sunt vreo doi ani de când tot o vânez prin anticariate, însă e atât de rară încât e deja foarte greu de găsit.

Cred că, la fel ca mine, s-au prins foarte mulți cititori – și sunt convins că printre ei se află numeroși scriitori – că e o carte foarte bună, altminteri nu-mi explic, totuși – mai ales că în 1972, anul când a apărut, tirajele erau destul de generoase – cum de a dispărut efectiv de pe piață. Așa cum nu-mi explic cum nu s-a gândit nimeni până acum la o reeditare sau, mai mult, la publicarea mai multor cărți de Robert Walser, mai cu seamă că, din câte am înțeles din prefața lui Tudor Olteanu, scriitorul elvețian are o operă destul de consistentă, deși inegală valoric.

Apărut, așadar, în 1972, la Editura Univers, în Colecția Meridiane (traducere de Bucur Stănescu), volumul „Plimbarea” este, cel puțin pentru mine, o revelație egală cu aceea pe care am trăit-o în momentul când am citit – ca să dau doar trei exemple –  „Rătăcirile elevului Torless” a lui Robert Musil, povestirile lui Albert Camus din „Fața și reversul” și „Nunta” sau enigmaticul volum al lui Rainer Maria Rilke, „Însemnările lui Martin Laurids Brigge”.

Cu toate astea (și îmi revin acum în minte secvențe din povestirea principală, „Plimbarea”, care dă și titlul volumului), cartea lui Robert Walser are un „ceva” indefinit care o diferențiază net de celelalte. E un aer de originalitate care dă la o parte barierele timpului și face „Plimbarea” o carte neverosimil de proaspătă, de melancolică și dură în același timp, de tandră și cu potențial vătămător ca un tăiș de cuțit.

Sigur, există câteva teme clare, din care se desprinde cea care l-a urmărit pe Walser toată viața – condiția modestă a scriitorului – el însuși fiind un tip sărac, care și-a trăit traiul într-un fel de stoicism dus uneori la limită. Ceea ce mi s-a părut extraordinar a fost însă abilitatea lui Walser de a desface efectiv tulpina acestor narațiuni în fibre din ce în ce mai mici, ducând jocurile textuale până la un fel de atomizare diegetică din care, aparent, la un moment dat (mai ales în „Plimbarea”) nu se mai poate înțelege nimic.

Nimic, așadar, nu mai pare logic pe măsură ce textul avansează, fiindcă sunt o sumedenie de povestiri care se dezvoltă din filonul principal, ramificându-se până la pierderea sensului inițial. Nu vă imaginați, cu toate astea, că Walser pierde firul. Nu se întâmplă deloc așa, fiindcă aș îndrăzni să avansez ideea (sugerată întru câtva și în prefața lui Tudor Olteanu) că Walser, în aceeași măsură cu Kafka, este cu atât mai stăpân pe text cu cât devine mai încâlcit, mai tenebros, mai greu de urmărit și de înțeles.

E un volumaș de 160 de pagini, dar care are o densitate prozastică care depășește cu mult spațiul fizic al cărții. Pe lângă „Plimbarea” (care ocupă aproape jumătate din volum), mai sunt încă 14 povestiri realmente captivante, cu inegalitățile de rigoare, firește, dar încapsulate parcă și destinate unui alt timp decât cel în care au fost scrise. E o carte foarte bună, căutați-o – chiar dacă vă va lua ceva timp până o s-o găsiți – fiindcă merită.

Iată și un mic fragment din prefața lui Tudor Olteanu.

„Uitatei sau prea puțin cititei opere a lui Robert Walser i se face în prezent o a doua nedreptate: ignorată de cititorii celui de-al doilea și al treilea deceniu al secolului nostru (secolul trecut – nota mea, Gelu Diaconu), ea este astăzi situată de amiratorii săi, mereu mai numeroși, alături de marile creații narative ale epocii contemporane, care poartă semnătura unui Robert Musil, unui Franz Kafka, unui James Joyce, unui Marcel Proust sau a unui Thomas Mann. (…)

Făcând parte din generația de scriitori care a realizat înnoirea fundamentală a prozei și artei narative a contemporaneității, acest scriitor elvețian de limbă germană a suportat în mod firesc riscul nereceptării imediate, în așteptarea justiției estetice a viitorului.”

Foto credit Robert Walser: https://www.theparisreview.org/blog/2015/09/30/that-old-goat/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment