O foarte înceată ființă — ca și cum te-ai plimba
seara, la marginea apei strânse de ploaie, undeva
în afara orașului (…) (fragment din Portret)
Acum nu aduc scrisorile lui Mircea Ivănescu, însă azi eu nu prea pot scrie dintr-un soi de blocaj al chimiei oboselii și fizica fricii care mă ține pe marginea tastaturii, contemplând pagina goală, presată de lipsa cuvintelor care să exprime ceva demn de citit înainte de a citi din povestea de jumătate de veac dintre două minți marcante ale secolului XX.
să te oprești/lângă apa de acolo unde apa înnegrită se duce/pe câmp – în soarele stins – mă sprijin în versurile lui Ivănescu din frica de iubire, care vine când conștientizez proporțiile ei sau cât de împotriva rațiunii poate exista uneori. Sentimentul fricii îngroașă iubirea când miroase a moarte în jurul cuiva drag ori când ființa foarte înceată a ceasului interior sporește memoria unei povești ca și cum nimic altceva din jur nu poate să nu fie adevărat, decât ochiul ei de lumină/ răsfrângându-se lent, printr-un soare care se face vânt mai subțire.
Nu voi înțelege probabil niciodată ce mecanisme și din ce material vine forța care ne scade capacitatea de a articula cuvinte la gândul că asta poate fi ultima discuție cu tatăl. Forța care ne scade oasele ce nu mai susțin greutatea subiectului când ne pierdem obiectul iubirii.
Pe fondul sonor al ploii care se sparge în acoperișul de tablă cu zgomotul cu care își creștea corpul de floricică porumbul din tuciul bunicii, tresar la tunete și dau muzica mai încet ca să aud mai bine ființa poveștii pe care o citesc. O poveste paradoxală de secol XX, care a sfidat rațiunea, ilustrează una dintre cele mai mari drame ale perioadei, în care perspectiva istorico-ideologică e cheia – care uneori nu închide.
Hannah Arendt, studentă evreică, s-a îndrăgostit de Martin Heidegger, profesorul ei, căsătorit, în jurul căruia gravitau constant controverse. Și, deși în 1933 el s-a înscris în partidul nazist și a adoptat oficial o poziție academică favorabilă aspirațiilor naziste, povestea nu a scăzut. Dragostea lui pentru Hannah nu poate fi mai real descrisă decât de timp și de scrisorile către ea. Iar caracterul contradictoriu, dualitatea și complexitatea ființei nici că se pot oglindi mai bine decât o fac în celebra corespondență dintre ei. Jumătate de secol de scrisori – din februarie 1925 până la moartea Hannei, în 1975.
Referitor la povestea lor, Gabriel Liiceanu spune că „filosofia are, aşadar, voie să pătrundă într-un discurs amoros şi să contribuie la alcătuirea lui (pasaje întregi din declaraţiile făcute domnişoarei Arendt sunt scrise în cel mai crâncen cod heideggerian), în vreme ce amorul dă rău într-un discurs filozofic şi trebuie, în consecinţă, ignorat. Dar de ce?“
„Dragă domnișoară Arendt,
Trebuie să vin să vă văd în seara asta și să vă vorbesc din inimă. Între noi totul trebuie să fie simplu, direct și pur. Doar în acest fel așa vom fi demni să ne întâlnim. Dumneavostră îmi sunteți elevă, iar eu vă sunt profesor, însă acesta este doar prilejul întâlnirii noastre.
Niciodată nu voi putea să spun că îmi aparțineți, dar de acum înainte veți face parte din viața mea, aceasta înflorind odată cu dumneavoastră.
Nu vom ști niciodată ce putem deveni pentru ceilalți prin Ființa noastră.”
„Dragă Hannah,
Oare de ce este iubirea atât de bogată între toate celelalte experiențe existențiale, și totuși o povară dulce pentru cei ce ajung să o trăiască? Fiindcă devenim ceea ce iubim, însă rămânând noi înșine. Iar atunci ne dorim să îi mulțumim celui iubit și descoperim astfel că nu există nicio cale.
Nu ne putem exprima recunoștința decât prin ființa noastră. Iubirea transformă gratitudinea în fidelitate față de noi înșine și în credință necondiționată în cel de lângă noi. Aici, apropierea înseamnă o distanțare maximă de celălalt, distanță care nu distruge nimic, ci, în schimb, îngăduie unui „tu” să își reveleze simpla sa prezență, în mod transparent și inexplicabil. Prezența celuilalt se face simțită în viața noastră. Un destin uman se dăruiește unui alt destin uman, în timp ce misiunea iubirii pure este de a menține acest act al dăruirii precum în ziua cea dintâi. (…)
Daimonicul m-a izbit din plin. Rugăciunea tăcută a mâinilor tale dragi și fruntea ta luminoasă au vegheat asupra mea, transfigurând totul cu feminitatea lor. Nicicând nu mi s-a mai întâmplat așa ceva.”
Pentru că povestea lor e prea mare, nu am simțit că încape într-un singur articol, așa că, fără să mai lungesc prea mult, vă spun că astăzi vă aduc poezii și fragmente scrise de Heidegger pentru Hannah și mă voi întoarce în altă zi cu scrisorile ei.
Am ales scrisori din diferite perioade și nu m-am oprit la ultima, am inclus și epilogul – o scrisoare către prietenii comuni în care Heidegger o regretă și speră că golul se va umple din nou cu prezența transfigurată a celei plecate.
Am cules scrisorile din volumul Scrisori (1925 -1975), Hannah Arendt, Martin Heidegger, traducere de Catrinel Pleșu și Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, 2017, pag. 32, 33, 39, 40, 94, 95, 98, 99, 100, 102, 175, 176, 283, 303, 304.
Martin Heidegger
către Hannah Arendt
8. V. 1925
Dragă Hannah,
Fiindcă este duminică, aș vrea să primeşti din partea mea un semn. După concert am fost atât de mişcat de apropierea ta, încât n-am mai putut suporta – aşa că am plecat, deși cel mai mult mi-aş fi dorit să hoinăresc cu tine prin noaptea de mai. Să merg tăcut alături de tine, să-ți simt mâna iubită în mâna mea și să mă uit în ochi tăi mari; fără să mă mại întreb de ce și la ce bun, ci doar „să fiu“. Cum mă face ființa ta să învăț toate acestea! Şi cum simt în ea forța cu care trăieşti! lar asta se întâmplă chiar și atunci când tu – tocmai tu -, precum un spiriduş poznaş, știi să scapi și să te faci dispărută când e vorba de a ieşi în lume, la cinematograf și la întâlniri mondene.
Îmi spuneai că la prima noastră ieşire te-a cuprins spaima de ce va fi să fie şi de ce o să se întâmple. Însă se mai poate întâmpla ceva? Nu a fost deja totul și nu va fi mereu așa?
Am făcut noi ceva ca să fie așa?
Şi ce-am putea altceva face decật să rămânem deschiși și să lăsăm să fie ceea ce este. Să lăsăm să fie, să ne bucurăm pur și simplu și să aflăm aici izvorul fiecărei zile ce va veni. Să fim ceea ce suntem, bucurându-ne din plin. Fiecare dintre noi îşi doreşte totuşi să „spună“ ceva și să se mărturisească celuilalt; însă tot ce am putea spune e că lumea nu mai este a mea și a ta – ci a devenit a noastră. Că tot ceea ce facem și tot ceea ce împlinim fiecare în parte nu mai aparține fiecăruia dintre noi, ci sunt ale noastre. Ale noastre sunt casele pe care le întâlnim și drumurile pe care mergem, ale noastre diminețile de mai și mirosul florilor.
La fel, bunătatea față de ceilalți și putința de a-i servi altuia drept model – și asta în chip firesc și autentic – au devenit viața noastră. La fel, lupta exaltantă și implicarea fermă în ceea ce am ales să facem – sunt ale noastre. Mereu ale noastre. Şi sunt ale noastre în aşa fel încât nu se mai pot pierde niciodată, ci pot cel mult să devină mai bogate, mai limpezi, mai sigure, până vom ajunge să fim cuprinși de marea pasiune a existenței. Acum, că ți-ai găsit locul, te sfătuiesc ca mai degrabă să asculți – căci nu mai are rost să iei note – și să încerci să urmăreşti mersul gândului. Tot ce spun la curs se va publica la toamnă * Şi vei primi un exemplar. Ai putea să-mi aduci poeziile lui George*, despre care mi-ai vorbit ultima dată?
Îți doresc o zi de duminică adevărată. Te sărut cu drag.
Al tău,
Martin
Martin Heidegger
către Hannah Arendt
14. VI. 1925
Scumpa mea,
Oare m-am mai bucurat vreodată de un om asa cum am făcut-o aseară ? Aş vrea ca aceste clipe din viata noastră să nu ne piară din minte nicicând şi să fie mereu prezente atunci când ne clătinăm, când şovăim sau când uităm să fim buni.
Nimic nu stătea între mine și tine. Simplul fapt de a fi împreună – fără nelinişti și dorințe, fără întrebări și îndoieli, atât de desprinşi de orice, încât aş fi chiuit de bucurie, dacă venerația pe care o simțeam față de acea clipă nu m-ar fi fãcut și mai fericit. Atunci, fiind încă treaz, m-am gândit la jurnalul tău* și am încercat să pun imaginea pe care el o dă despre tine alături de cea care a rămas atât de vie în sufletul meu. Nu am regăsit în cea din urmă decât sfiala ta, acum transfigurată. Ai o altă expresie pe chip. Am observat-o deja în timpul cursului – și mi s-a tăiat răsuflarea. Călătoria, munții: ar fi rămas muți și săracăcioşi dacă nu ai fi adus cu tine bucuria ta interioară, o stare calmă de siguranță și libertate. Mi-ai spus că din copilărie nu te-ai mai simțit asa. Acum ai regăsit-o – ochii strălucitori, fruntea curată și mâinile tale sfioase, iradiind bunătate.
Copilă, deoarece ai recâştigat toate astea, nu le vei mai pierde niciodată. Copilăria ta nu va mai fi un simplu dar natural, ci temeiul sufletului tău și puterea ființei tale. Când erai departe, am citit adesea din poezile tale și viața ta a devenit tot mai prezentă pentru mine. Mă simt atât de bucuros și plin de recunoştință pentru faptul că ești aici, chiar și acum, când sunt acaparat de treburile mele. Când îmi merge „rău” e mereu un semn că totul merge „bine”. Aproape că ajung să simt prezența ta aproape de mine. Ai fost atât de bună cu mine în ultimul timp – și, de fapt, nu o merit deloc.
Să-ți fie inima bună și senină.
Al tău,
M.
Martin Heidegger
pentru Hannah Arendt
..DIN ÎNDURĂRILE CE MI-AU FOST LUATE
H. A., 11 martie 1950
NOIEMBRIE 1924
De ce nu-mi este dată doar una, singura,
din îndurările ce mi-au fost luate ?
Oricum aş ține, atunci, s-urmez cărările
ce duc spre miezul liniştii prea pure,
regretul meu s-ar adeveri mereu mai mult:
să-mi fie iarăşi nouă acea sfială de copil,
ai cărei ochi încredere cereau –
presimțind deja dezicerea mea.
OMUL
Cine are ştire de liniştea – întru care se deschide lumea?
Cine îndrăzneşte să locuiască acolo – unde norocul nu
mai e al nostru ?
Cine cheamă oara, fulgerătoarea oară – să-și împlinească
vremea ?
Cui înclină îm-proprierea să-i încredințeze – păstrarea
și adeverirea „Este“-lui?
Cine-și obține cuvântul din Poem, pentru a-i putea astfel
răspunde ?
„CĂRĂRI CE NU DUC NICĂIERI“
pentru H.
Să fie numele acesta
o singură podoabă
ție și mie:
Târzia coacere a unui tânăr sâmbur
avea s-o prindă, s-o înțeleagă.
Lipsiți am fost atunci de ea,
venirea ei ne stă-nainte
ca o dogoare ce mângâie.
Martin Heidegger
către Hannah Arendt
Freiburg, 19. III. 1950
Bach, Concertul Brandenburgic nr. 3
Partea a II-a. Allegro
Hannah,
Darul revenirii şi al recuperării celor douăzeci şi cinci de ani care s-au scurs nu încetează să-mi tulbure gândurile. Prin darul făcut, tu, cea de peste mări și țări, eşti acum aproape și prezentă, gândindu-te la cei dragi de aici și la toate lucrurile de care eşti legată. Fiecare ceas care s-a scurs în aceste zile te-a dus și mai departe, către marele oraş, făcând totodată ca, pe măsură ce te îndepărtezi, să devii mai apropiată în ceea ce ai tu mai propriu. Căci privirea ta nu se va îndrepta într-altă parte, ci vei descoperi apropierea chiar în mijlocul depărtării. Misterul specific al timpului este că poate să se întoarcă astel înapoi și să transforme totul. Ni se dăruieşte totul încă o dată. Niciodată nu vom putea mulțumi îndeajuns pentru ceea ce ne-a fost dat.
Am ştiut asta când, pe 6 februarie, aflându-mă din nou fața ta, am putut să-ți spun „tu“. Am ştiut că începe acum pentru noi o nouă devenire, dar că totodată trebuie să ne străduim, cu iubire, să întemeiem totul pe încredere, pe incredere plină de franchețe.
Dacă îți voi spune că iubirea pentru soția mea a redevenit limpede și trează, o fac ca să mulțumesc credinței încrederii ei față de noi și față de iubirea ta.
Când vorbeam despre „frumos”, mă gândeam la cuvintele lui Rilke, pentru care frumosul nu este altceva decât începutul teribilului, mă gândeam la Hölderlin, potrivit căruia frumosul are puterea de a uni, în chip intim, opusul extrem.
Şi cine altcineva atinge profunzimile frumosului, dacă nu cei care se iubesc?
Hannah – rămâi la fel de apropiată de Elfride cum ai fost aici. Cu cât cele ce țin de relația noastră se dezvoltă mai frumos, cu atât mại salvator devine ceea ce ne priveşte pe mine și pe ea. Am nevoie de iubirea ei, care, de-a lungul anilor a știut să îndure totul în tăcere, find gata mereu să sporească. Am nevoie de iubirea ta, care, în chip misterios, s-a păstrat așa cum a fost la început, eliberând din propria-i profunzime ceea ce este doar al ei. La fel, țin să nutresc în inima mea o prietenie tăcută față de soțul tău, care, de-a lungul acestor ani plini de suferință, ți-a fost însoțitor. Ceea ce este mereu unic în ființa sa își păstrează unicitatea are, totodată, puterea unică de a recunoaşte unicitatea celuilalt.
Încă nu cunoaştem cum se cuvine, cred eu, legile nescrise ale unicității şi ale tăriei inimii, pe care e nevoie să le știm tocmai pentru a putea fi la înălțime în perimetrul guvernat de ele. Dar poate că tocmai asta ne e dat, anume să gândim aceste legi și, totodată, să le întemeiem în iubire. Faptul că iubirea are nevoie de iubire este un lucru mai esențial decât orice altă necesitate și decât orice alt sprijin.
Zilele astea nu am făcut altceva decât să transcriu Einblick pe curat. În timp ce scriam, îmi răsunau în minte discuțiile purtate de noi în drum spre Waldtal și către cetate. Cât de frumoasă este înțelegerea asta care se aprinde de îndată, aproape fără să aibă nevoie de cuvinte, ivindu-se dintr-o afinitate inițială neşubrezită de momente malefice și de confuzii. Fie ca încrederea totală pe care o avem unul în altul să nu ne mai părăsească niciodată, iar asta să ne fie sprijin, atât mie, cât şi ție, fiecăruia după trebuință, când ne simțim necăjiți și lipsiți de apărare.
Dacă vreodată marele oraş te va acapara cu nebunia lui, gândeşte-te, Hannah, la brazii cei drepți care se înălțau în fața noastră pe coastele munților, în aerul limpede de iarnă, pe când soarele era la zenit.
Îți mulțumesc pentru ultimele salutări trimise din Europa, pentru cele de la Basel şi pentru splendida mapă Braque trimisă de la Paris. Margaretele, floarea-soarelui şi la Cruche bleue [„Ulciorul albastru”] sunt printre cele mai frumoase – dar, mai presus de toate, acele culori atât de strălucitoare. Sunt cele dintâi semne stângace pe care le trimit inimii tale, Hannah, peste ocean. Este de fapt un semn adus inimii tale atât de sigure și privirii tale îndreptate către încoace.
Martin
Salutări iubitului tău soț și prietenei tale.
Elfride îți transmite calde salutări.
Martin Heidegger
pentru Hannah Arendt:
DE CINCI ORI CINCI ANI
Pentru H., dincolo de mare
Această formă,
trecând și dăinuind din an în an
în taina unui astfel de timp,
să fie ea pajiştea
celor mai liniştite stele
ce le dăruie toamna aurie?
Martin Heidegger
către Hannah Arendt, cu două texte alăturate
la cabană, 6 oct. 1966
Dragă Hannah,
Te felicit din toată inima de ziua ta, la împlinirea celor șaizeci de ani, și îți urez să ai parte, în toamna existenței tale, de sorți de izbândă pentru tot ceea ce ti-ai propus și pentru lucrurile care, fără să ştii, încă te așteaptă.
Bucuria pe care o naște gândirea va apărea de la sine, mereu nouă, făcându-ne, totodată, să reflectăm la ce putere mai are azi gândul nostru, într-o lume tulbure. Însă e destul dacă îi va fi îngăduit să-și afle măcar în subteran o continuitate.
Mi se pare că a trecut mult timp de la încercarea de a interpreta Sofistul lui Platon.* Și totuşi, mă simt foarte des ca și cum tot ceea ce a fost se adună sub forma unei singure clipe, care adăpostește în sine statornicul.
În semestrul acesta de iarnă voi participa – după o lungă pauză – la un seminar al lui Fink* despre Heraclit şi Parmenide.
Între timp, trei șederi în Grecia* cu Elfride – alternând croazierele cu locuitul pe insula Egina – mi-au adeverit acel lucru unic, încă greu de cuprins cu gândirea, anume că
[A-Letheia] nu este un simplu cuvânt și un simplu obiect pentru etimologii – ci o forță, încă activă, a prezenței tuturor ființelor și lucrurilor. Şi nici un „dispozitiv” (Ge-stell) nu o poate obtura.
Cu gândul la tine,
Martin
Elfride te salută și ea cu cele mai bune sentimente.
Martin Heidegger
către Hannah Arendt
Freiburg, 30 iulie 1975
Dragă Hannah,
Îți mulțumesc pentru rândurile tale. Vizita ta ne face o mare bucurie; cel mai bine ar fi marți, 12 august, sau vineri, 15. Cea dintâi dată ar fi preferabilă.* Te așteptăm între orele 15 și 16. Rămâi bineînțeles, ca de obicei, la masa de seară. Am fost sâcâiți în luna iulie de un guturai combinat cu tuse – ca urmare a unei boli infecțioase care a circulat pe aici. Despre rest prin viu grai, însă: facultatea de judecare este o problemă grea. Probabil că, între timp, ai aflat de moartea lui Eugen Fink.
Calde salutări din partea noastră,
Martin
Martin Heidegger
către Hans Jonas
Freiburg, 27 dec. 1975
Dragă domnule Jonas,
Vă mulțumesc din toată inima, atât pentru scrisoarea dumeavoastră detaliată despre moartea și funeraliile* Hannei Arendt, cât și pentru atât de potrivita dumneavoastră evocare. * A fost o moarte blândă. După măsura omenească, ea a venit, firește, prea devreme.
Din scrisoarea dumneavoastră mi-am dat seama, pentru prima oară, că Hannah a fost în mod constant și neabătut centrul unui larg și divers cerc de oameni.
Acum, în raza cercului acestuia nu mai e de găsit nici un centru; doar dacă nu cumva – ceea ce cu toții sperăm – golul se va umple din nou cu prezența transfigurată a celei plecate. Unica mea dorință este ca asta să se întâmple de îndată și pe deplin.
În rest, cuvintele nu au mare putere acum. În luna august a acestui an care se apropie de sfârșit, Hannah, întorcându-se de la Arhiva germană pentru literatură din Marbach, ne-a făcut o vizită; urma să plece în Tessin, pentru a termina lucrul la conferințele din Scoția și pentru a le pune apoi la punct în vederea publicării. Am crezut că aşa s-a și întâmplat şi mă aşteptam să primesc veşti în acest sens. Numai că totul a fost altfel decât mă aşteptam. Un destin mai înalt a dispus altfel, înfruntând proiectele omeneşti. Nouă nu ne-au rămas decât tristețea și aducerea aminte. Îmi îngădui să anticipez acordul dumneavoastră și să trimit scrisoarea și discursul dumneavoastră mai departe, lui Hugo Friedrich. H. Friedrich făcea parte din cercul de prieteni din jurul Hannei, în timpul anilor de studenție la Heidelberg. Țin să vă mulțumesc în mod deosebit şi pentru faptul că puneți la dispoziție notele luate la cursurile mele de la Marburg, pentru pregătirea ediției complete.
Vă salut cu recunoştință, părtaş la aceeași aducere aminte.
Al dumneavoastră,
Martin Heidegger
