Am ales pentru ultima zi a lui 2019 un poem special trimis de Andrei Vornicu în urmă cu câteva zile nu neapărat pentru specificația făcută de autor – „m-aș bucura să apară cu prilejul Revelionului, ca să rezoneze cu atmosfera” – ci pentru că este un text frumos, de o sinceritate seducătoare. Sper să fie așa și pentru voi, cei care sper că veți „rezona” cu el.
Ne luăm, așadar, rămas bun de la „Poșta redacției 2019”, urmând ca din ianuarie să încep postarea materialelor (foarte numeroase) restante. Îi asigur pe toți cei care au trimis texte via [email protected] că vor primi răspuns la solicitările lor.
Iată câteva date biografice trimise de Andrei Vornicu: „Sunt jurnalist cultural și organizator de evenimente culturale. Colaborez cu cronici de teatru, eseuri și interviuri la LiterNet, Dilema Veche și Adevărul și sunt semnatarul unui Blog pe platforma Adevărul. Am publicat literatură în revistele Vatra și Familia și am organizat – prin intermediul Asociației Podium, al cărei președinte sunt – împreună cu scriitorul Valentin Covaciu proiectul Scriitori la școală, în cadrul căruia 15 autori români și maghiari au ținut cursuri de literatură contemporană în licee din Târgu-Mureș. În prezent lucrez ca Secretar P.R. la Compania Liviu Rebreanu a Teatrului Național din Târgu-Mureș.”
Dragă Andrei, îți dorim să ai un 2020 excelent și îți mulțumim că ai ales să ne trimiți acest poem. La mulți ani!
***
Nu m-am priceput niciodată să fac bani,
dar am încercat încă de mic
Când aveam vreo 10 ani,
la finele sordizilor și sălbaticilor
ani ’90 ai României neo-comuniste,
în preajma Anului Nou se vindeau la discreție
tuturor celor interesați o gamă de petarde,
rachete și artificii cu care în prezent
s-ar putea umfla-n pene Vladimir și Kim și Donald
și toți cei care au aspirații de-a detona
la un moment dat planeta asta nenorocită
Deși nu era deloc un fan al articolelor pirotehnice,
tata mi-a adus dintr-o deplasare la București
o plasă plină cu produse la care nici nu visai
în micul nostru oraș transilvănean
În cele câteva zile premergătoare Anului Nou
aproape întreg arsenalul care făcea
spațiile claustrofobice dintre blocuri să bubuie
s-a dat de la sine cunoștințelor de pe lângă bloc
Pe măsură ce Revelionul își semnala apropierea
printr-o serie tot mai feroce de
bubuituri, explozii luminoase și pocnete,
teancul de bancnote și mărunțișul de pe raftul
din camera mea creștea exponențial,
iar neașteptata și efemera prosperitate
pe care o trăiam pentru prima oară în viață,
la finele unui deceniu care mi-a lăsat familia
pe drumuri și ne-a trimis într-o serie de chirii provizorii,
m-a scos din amorțeală și mi-a dat frâu liber
la visat, la sperat și la proiectat cu ochii deschiși
idealuri care se înălțau cu mult deasupra
rachetelor chinezești care explodau pe cerul
anemic și poros de iarnă
În timp ce cunoștințele-și bubuiau fondurile
pe lângă bloc și le făceau să se ridice
într-un edificiu din ce în ce mai venerat
de mine pe etajera din camera mea
mi-am dat seama că fericiți sunt cei săraci cu teama,
căci a lor este împărăția banilor
Până când, înainte cu o zi de Revelion,
am deschis geamul la bucătărie
având în mână o petardă lungă și verde,
i-am frecat capătul roșu de fâșia abrazivă a
cutiei de chibrituri și,
în nici trei sferturi de secundă,
am auzit un bubuit dat dracu’
și-abia pe urmă a urmat
explozia
și țiuitul persistent și insuportabil din urechi
și unda de șoc care mi-a zgâlțâit creierii, corpul
și toate fanteziile de dată recentă
În minutul următor am distins țârâitul soneriei,
la ușă aștepta un copil din vecini care voia o petardă
și-am făcut buimac ultima tranzacție din viața mea
A venit apoi și Revelionul
țiuitul din urechi s-a retras în suflet
ca un tinnitus existențial
nu mai știu ce s-a ales de banii câștigați,
dar n-am mai fost apoi în stare să vând nimic,
nici măcar propriile-mi cuvinte ambalate în emoții
și livrate cu stil, uneori cu inspirație
Au trecut de-atunci alte două decenii,
m-am mutat în alte chirii,
petardele-au fost interzise
și cred în continuare că
prosperitatea aparține celor cu
multă credință și tot atâta tupeu
Chiar dacă uneori simt impulsul de-a lansa rachete
și de-a proiecta grenade în stânga și-n dreapta,
sper în continuare că banii sunt pe drum, că
vor ajunge-n cele din urmă la mine ca
Revelionul ăla din urmă cu 20 de ani, că
mă vor zgudui ca
petarda care mi-a pușcat în mână
și mai sper că nu mă vor transforma într-un
căcănar scârbos, obtuz și egoist
așa cum au prostul obicei de-a o face
cu mult înainte ca chinezii să inventeze praful de pușcă
și să fabrice petarde care ți-o trag spectaculos
în pragul unui Nou An al minunatei vieți de
muritor în România neo-comunistă.
Foto credit: Bathori Zsigmond
