Trebuie în sfârșit să o spun: este un privilegiu pentru mine să îi găzduiesc pe www.omiedesemne.ro pe toți acești tineri care scriu și se formează la revista ALECART. Se întâmplă lucruri foarte bune acolo, e lucru bineștiut, nu trebuie să-l amintesc neapărat și eu, însă o fac fiindcă, uite, am mai primit o solicitare de publicare și mă uit la poemele astea și nu-mi vine să cred că sunt scrise de o adolescentă de doar 17 ani. Ar trebui să fie limpede pentru toată lumea: poezia, măcar ea, are viitor în România. Iată ce mi-a scris Alina Vițel:

Mă numesc Alina Vițel. Am 17 ani și  învăț la Colegiul Național Iași. Până acum mai degrabă am cochetat cu poezia decât am reușit să mă plasez  în miezul ei. Nu am mai publicat (poezie), excepție  făcând niște încercări naive trimise în clasa a noua la Concursul Tinere Condeie.

Sunt redactor Alecart și apreciez frumusețea a ceea ce au scris și scriu oamenii frumoși din jurul meu. Fac acest pas cu speranța că poeziile mele sunt niște tentative din care cei care le parcurg pot zămisli ceva. Până acum le-am păstrat pentru mine și pentru prietenii apropiați, dar mă gândesc că nu le-ar strica o ieșire în aer liber.”

***

genocidul medical din china
& cuștile de locuit
în care sufocăm moartea
în lemn,
o dăm cu clei
și uităm de grijă
nevoia de neurotransmițători
care să nu mai „amintească”
de vorbele din sânge
și prelingeri la două degete distanță
de limbajul vâscos din filme
la care ți-e frică să dai pe sonor

***

suntem doar niște moluște
în căutare de piele caldă
netransferată încă pe alții
și ochi care nu-și ascund
amprenta apoasă.
noi suntem cei care
găsim mereu vivisecția.
– e fără bisturiu –
– e azi –
doar se retează din priviri
cât mai mult sau cât mai des
după propriul gust
și rașchetăm
zicând fiecare
nu și din mine.

***

imagini sacrilectice
cu urși polari
a căror carne (lipsă) plânge
(de) pe ei.
râd rămășițele (rămașii)
 de lipsa noastră de cuget
și nu facem decât
să ne transferăm
unul în urechile celuilalt
ghețarii ce se fac tot mai mici
și ne întrebăm cât mai durează
până realizăm
că avem nevoie de diminutivul de la
înghețat și
de la exist.

cât durează până când
poți strânge gantera
și să nu simți decât
nisip în degete
nisip din degete
degete din nisip
și voci care mișună
de sus în jos
ca un lift destabilizat
care tot greșește
etajele

***

praful de copt
care împrejmuiește picioarele
ca un lacăt cu gust bun
ca spectacolul  de aviație
al înmulțirii mele
al îngrășării membrelor
se strecoară calm
de la cap la coadă
plonjează balerinii expandați
ca o
membrană a
frunților picioarelor
care se zdrobesc
zi după zi
mă las cuprinsă
de arestul
unei deformări la plic

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment