După ce a publicat pe www.omiedesemne.ro proză scurtă, Bianca Dobrescu revine de data asta cu poezie. Mesajul primit pe e-mail a fost la fel de concis ca precedentul: „Ce spuneți, încercăm și cu poezie?” Răspunsul meu este da, să încercăm, să vedem ce reacții vor veni.

Nu vă pot spune nimic nou despre Bianca, așadar rămân informațiile de la prima postare, anume că este jurnalistă la New Money și că trăiește în București. E de ajuns?

*ți-aș putea spune

că sunt cel mai bun ascultător pe care nu l-ai întâlnit vreodată
și de care n-aveai habar că există
m-ascult povestindu-ți cum mi-a trecut ziua
peste ce oameni am dat
peste ce oameni mi-ar fi plăcut
și nu mă zgârcesc niciodată în detalii
aseară îți povesteam cum m-am împiedicat de comete
și am rătăcit o vreme aiurea
drumul spre mine însumi…
care de fiecare dată e pavat cu alte mărunțișuri
(supărător, parol!)
cine ți-a spus că te regăsești aceeași bucată de om
modelată prost
și-a bătut joc de tine
oricum
nimic din toate astea nu contează
cât îți pierd timpul
îmi repet un discurs despre șoareci și hamsteri
pe care n-o să-l spun niciodată așa cum mi-am închipuit.

*alerg cinci minute și ceva la foc automat

repede cât ține californication de la red hot chili peppers
repede sunt o stare constantă pe care uiți că o ai
repede pe care n-ai idee cum s-o mimezi
repede mult prea absorbită de propriile-ți trăiri
repede mă descifrez în căutări disperate
repede să nu mă plictisesc
repede și total nebunește.

*mai întâi m-am pierdut în farmacie

apoi la poștă
(și în cele din urmă în & de mine | m-am regăsit între timp)
am șase ani
plâng mult și
mi-e frică și de umbra mea
nopțile, când dorm toți, nici nu ies din cameră să-mi iau un pahar cu apă
pentru că
am un instinct de supraviețuire brici
care mă menține la curent cu ultimele tendințe în autosabotaj
(în permanență!!!)
ultima oară când m-au lăsat singură acasă
am tremurat urcată pe canapea cu antena în brațe
încercând să prind niște episoade din dragon Ball, pe TVR2
se vedea totul cu purici
și spaimă
noroc că s-au întors repede.

*mi-ai spus că oamenii care-și povestesc viața se sfârșesc

nu te-am ascultat
nici atunci
și nici acum
când ești doar cânt
în gând
sau strop în vânt.

*ai fost o linie dreaptă

– m-am frânt
când în umbră când în gând
– număr până la 21
îngânând
–cine ți-a zis că doar așa îți faci ordine în minte a avut dreptate
șșșșșt
– nu mai am răbdare să te ascult.

*cine naiba ești ?

în kimonoul ăsta, luat la juma’ de preț de la sh
(afacere bună, prezintă o singură pată)
mă holbez la chipul din fața mea
– cine naiba ești?
(răcnesc cât mă țin plămânii)
– o linie curbă, o linie dreaptă
un salt, un mușchi încordat, o vorbă nespusă
– cine naiba ești????
– o lecție de supraviețuire pe care n-ai știut-o niciodată pe dinafară
– un nimic pus deoparte de care nu știi să te bucuri
– un strigăt stins
( și apoi fug, că e singurul lucru la care nu dau rateuri vreodată)

*pură geometrie

te-ai gândit că poate suntem niște forme geometrice perfecte a căror denumire n-a imaginat-o nimeni?
astăzi am fost, m-am visat, m-am scuipat: geometrie
am prins diferite forme, cât să mă încadrez decorului din 104
orașul tot – geometrie
spre piața Alba Iulia, m-am scos din sărite
și-am coborât două stații mai devreme, la Traian,
și acolo ce să vezi?
pătrate, dreptunghiuri, semicercuri se făleau în culori
care mai de care mai aprinse
orașul ca o nebunie
orașul geometrie

*domol

număr fericirea pe degete
în gând și senin
un moment o clipă un simț

cu-avânt
mă învârt
și în pașii mei
nebunești și străini
mă feresc
și
visez

mai adaug un cânt
mai trece un gând
închei contabilitatea
pe vârfuri
dar blând.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment