Nu știu nimic despre Carla Francesca Schoppel. Autoarea nu mi-a trimis decât amănuntul că citește secțiunea de poezie de pe www.omiedesemne.ro Mulțumesc mult, dragă Carla, însă aș fi fost și mai mulțumit dacă mi-ai fi spus câteva informații minime despre tine, așa cum de altfel i-am rugat în repetate rânduri pe toți cei care își doresc să fie publicați pe acest site. Îi înțeleg pe cei care vor să-și păstreze anonimatul, am și publicat texte sub pseudonim, ilustrate cu poze luate de pe Pexels, însă după câte îmi dau seama aici nu este cazul de așa ceva.

În consecință, am făcut iar pe detectivul literar și am „furat” o poză de pe pagina de facebook a Carlei. Alte informații nu am aflat încă, dar le aștept cu nerăbdare. Până atunci, să ne delectăm cu această poezie cu aer optzecist pe care, dincolo de nemulțumirea legată de mesajul laconic primit de la Carla, o public pentru diversitate și pentru a nu crea impresia că mă rezum să preiau doar poezie cu un anumit specific.

Later edit: Andrei Ruse îmi spune că „a fost membră a echipei Hyperliteratura ani de zile (inclusiv Assistent Manager) și colaborează și cu editura de multe ori pe partea de redactare”. Acum e ceva mai bine, știm cum stăm.

Vă reamintesc că aștept să-mi trimiteți pe adresa [email protected] 3-5 texte (poezii), însoțite de o scurtă bibliografie (ca să știm cine sunteți, dacă nu cumva ați devenit celebri între timp) și o poză pe lat, cum ar fi de exemplu 800×600 (nu trebuie să aibă fix dimensiunile astea, v-am dat coordonatele doar orientativ).

Afterglow

Se spune că hormonii au un sistem democratic;
ţesut cu ţesut 
ei îşi strigă nevoile
ca un metabolism responsabil să-şi împingă spre lume secretul.
Credeam că suntem numerele cele mai singure
dar pentru noi gena lui Dumnezeu a stimulat pe rând
puterea radicală a îndrăgostirii
făcând din coincidenţă
un principiu al conectării.
Ne-am înmulţit mineralizaţi
hormonii au descoperit că suntem egali 
şi ne-au botezat în materia gestantă a unei relaţii.
Cu tăcerea trezvie pendulăm în palatul memoriei 
neperturbaţi
agăţaţi de viitor ca de un alt capăt al nostru
niciodată singuri
în lanţul democratic care ne sondează umorile.

Femeia carantină

Unul câte unul
bărbaţii ieşeau din propria carcasă.
Bulevardul abia se trezise
în cotloanele lui se semnau certificatele de deces
dar bărbaţii nu ştiau că au fost blestemaţi
să moară
îndrăgostiţi de aceeaşi femeie.
Orizontul genetic îi chema în arterele ei periferice
ca într-o ţară de baştină
cu apă sărată
în care sfinţii îşi spală picioarele.
Bulevardul abia se trezise
dar bărbaţii mureau unul câte unul
tămăduiţi
de femeia carantină a iubirii dăunătoare.

Bunica

Noaptea, bunica îşi înţărca somnul
deschidea sertarul de jos al dulapului
şi etala valeţi de treflă şi romb
în care îmi ghicea păcatul şi ghinionul.
Bunica vorbea mult despre viaţă
dar totul se întâmplase cu mult înainte de mine.
Când povestea îşi răsucea inelul cu piatră verde
ca o cale de revelare a sinelui 
iar pupila i se încovoia ascunzând acea viaţă neştiută de nimeni.
Ochii ei văzuseră totul şi nu plânseseră niciodată
dar în ei licăreau mai mereu surpriza şi curiozitatea.
Ea ştia totul, dar nu vorbea decât despre ce ştim cu toţii.
Sertarul ei ascunde de la o noapte la alta trecutul şi viitorul
în etalări ordonate în singurătate
sub aceeaşi cămaşă de noapte.
În părul ei se răsucesc încă degetele mele mici de copil
în ochii ei încă îmi oglindesc ştiinţa şi frica
dar bunica îşi astupă din când în când ochiul
ca pe o gaură a cheii
în care nu pătrunde total decât lumina sau somnul.

boala fricii

În sângele lor răscolesc epidemiile cărnii
ca o haită supusă.
Zeii i-au îngropat demult în picioare
dar ei se adăpostesc îndărătul pupilei
în meandrul singurătăţii.
Spaima le umblă zilnic prin os şi prin limfă
dar ei îşi adulmecă deziluzia
ascunşi sub carnea aţoasă şi descusută.
Pentru ei fiecare zi e striaţia neruşinată a vieţii
iar destinul un prizonier al putreziciunii
de care rămân legaţi prin accident
piezişi şi singuri
mereu adăpostiţi înăuntru.

Omul nou

Din când în când,
ochii noştri se înveleau cu ansambluri de aşteptări
şi plăceri dureroase.
Rezistam optimişti în cavitatea internă a sanctuarului
unde încolţeam dorinţe neintegrate
şi rodeam experienţele şarlatanilor.
Eram omul nou cu oase uşoare
memoria putea şterge nume
memoria – o piaţă săracă
alternativă
care funcţiona fără motoare de căutare.
Eram ori numai minte
ori numai simţire
parcă luam medicamentul inadecvării
fără să ne citim cu atenţie prospectul.
Acum avem inima ca o carne plină de apă;
habar nu am cum ar fi să nu exişti în aşteptările mele.

Operaţia

Când o vedeau apropiindu-se,
ei îşi căscau gura ca umbra
se travesteau în copii nenăscuţi
inocenţi.
Iubiţii hibernau totuşi în anotimpul iubirii
răniţi
aşa că ea se prăbuşea în cavităţile roase
scormonea în memoria lor de bolnavi
şi tăia dinăuntru, cu precizia chirurgului
torsurile umflate de masculinitate.
Cu mâna nerăbdătoare
scobea în plexurile ca de broscoi
eczemele ignoranţei.
Dinăuntru nu mai putea deschide nici buzele, nici braţele
nimic altceva nu mai întorcea către iubiţii proscrişi de sezon
nimic nu se mai lărgea înaintea lor
decât o atingere apăsată pe rană
prin care le împuţina carnea şi pulsul.
La final cosea rădăcinile
vegetaţie din vegetaţia sa
le acoperea cu uitare privirea cândva cunoscută
aşa cum acoperi ochii cuiva apropiat, dar uitat
înainte să pice pe el vălul disperării.

Noaptea fiarei

Am cioplit cu o cârjă arhierească
ceea ce ar putea fi o relație cu frecvență redusă
ușoară.
În această ascunzătoare
configurațiile creșterii indicau 
o imagine vie, carnală
nepixelată
un păr negru și curgător
în care prevesteam obârșiile lumii
și cel dintâi galop al fiarei.
O umbră desferecată se ramifica în jurul meu ca o iurtă
plămădită din piele ațoasă și arsă
palpitând în mine dragostea anestezică
disociativă
în care pot să alerg din nou cu sălbăticiunile.

Bucureşti

Spre dimineaţă Calea Victoriei ne suceşte
din semafor în semafor
iar noi ne scrâşnim dinţii
sub rever
în aşteptarea verii marine şi vegetale.
La stopuri scoatem săruturile ca pe o armă
cu seva lor zăvorâm minotaurul dinăuntru
apoi curgem spre casă.
Bucureşti ne arată şovăitor câte obiceiuri pot fi schimbate
înlocuite
cât de firesc ne putem duce în zori somnul
cu propriile umbre neintegrate.
Nu ştiu prin ce atingere sau pierzare
m-ai aflat
cine a decis pentru noi această nouă înfăţişare a cuplului
cristică şi acvatică
un cabinet de curiozităţi în care ne îngropăm în tihnă
visele cele noi şi agăţătoare.

Visul

Am visat o bătrână
care ținea în brațe o găină
și-mi povestea cum pot evada din propriul eu prin iubire.
Eu mă apăram, habar n-am de ce
îi povesteam cât de bine lupt călare
și despre cum identitatea mea e fundamentată pe o poveste
de parcă asta contrazicea
rânduiala bătrânei.
Ea trăgea clopotele cu o mână
cu cealaltă număra penele ca pe mătănii
iar lupa mea de încredere atunci s-a lărgit
până când singurul lucru care mă mai mira
e că rod din piciorul crud al găinii.
A fost o trecere
o alipire
o depozitare a curenților care-mi amintea că unii oameni sunt încă copii
și nu știu cum să iubească
sau să atingă o persoană.
Bătrâna-mi șoptea că sunt o resursă vitală
un vestigiu care suge din sânul vieții
ca din clondir
așa că rodeam și mai aprig
din carnea crudă
ca dintr-o sursă inepuizabilă
ca un pedant zidind o lume.

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment