Fiind eu mai ocupat în ultima vreme cu lucruri prin grădina proprie am cam neglijat rubrica „Poșta redacției”. Voi încerca să revin în forță, cum se spune, fiindcă sunt multe mesaje în așteptare cărora chiar merită să le răspund. Unul dintre ele așteaptă cam de multișor, de pe la sfârșitul lui aprilie, și conține un mesaj foarte lapidar: „Mă numesc Cristian Ciulică și am 22 de ani.”

Nu poză, nu ceva note biografice, nimic. E bine și așa, în fond există în istorie și mari opere de artă rămase anonime, deși în cazul de față avem, totuși, un nume pe care l-am găsit pe facebook, însă de teamă că aș putea greși am rămas deocamdată doar la texte, care sunt mai mult decât convingătoare. Iată-le:

Viața și moartea volatilă a continentului

Nu îmi plac spectacolele coregrafice, dar cred că tocmai am văzut unul bun
cred că tocmai am văzut un spectacol despre viața sexuală a popoarelor europene
cred că tocmai am văzut unul rasial și pustiu.
actorii au jucat numai prăpăstii, numai hăuri, numai abisuri
au jucat ceva greu
cu nas roșu ridicat spre cer
au râs mai mult ca oricând
e atât de sinistru să râzi pe muzică simfonică când oamenii trebuie să își imagineze vidul în locul tău
cât de potrivit e vidul râzând?
mai e grotesc să râzi, mai râzi în găurile mici din tine
dar mi-am dat seama de ce îmi plac acum spectacolele coregrafice
la fel ca viața, durează prea mult
dacă ești foarte atent la ele, nu înțelegi nimic
și când privești în gol, dar totuși la actori, la golul lor
atunci e ca un dicteu automat și îți vin imagini
la care pare că te-ai gândit așa mult și des
îți reamintești.

eu te-am văzut pe câmpul ăla pustiu pe care am mers
singuri de atâtea ori
tu sigur nu îl știi și nici nu vei ajunge pe acolo vreodată
cred că nici nu mai e
te îngropam și tu râdeai și îți curgea sânge dintr-o nară
și actorii erau printre noi și mimau ceva
era părul tău roșcat pe scenă și se împiedicau de el
și s-au ascuns înainte să te ridici

așa era și la malul mării, algele alea roșii din care nu
se mai vedea apa, tot părul tău era
în secolul în care era foarte frig chiar și vara
Era ca în filmul ăla „Apa ca un bivol negru”, păcat că
era documentar și păcat că
părul tău de atunci era negru

Ochiul, pisica, șarpele și pasărea sunt același animal
când te faci mare o sa vezi că nu am greșit
că e mare, cu solzi și pene, cu gheare și dinți
cu ochi.
Astea pică pe rând, așa cum le ai tu acum
probabil primii vor fi toți dinții

Dacă ar fi apus soarele cu cinci minute mai devreme
crezi că nu aș fi văzut că ți-ai sugrumat umbra?
N-ai intrat niciodată în baie după asta
e avantajul băilor în vest

am înmormântat o singură zi albastră
și se repetă și se repetă și se repetă
cum nu am fost și cum nu a ieșit din prima
și toată mlaștina aia sălbatică, peste peștera cu o
singura intrare
n-am mai văzut de atunci nimic împreună
și mereu e mai bine cum n-a fost
am scris o data o proză despre tine și am crezut că era cu altcineva
nu te cunoșteam atunci
e de la păr, e de la timpul ăsta pe care îl mănânc
până la sfârșitul meu
e de la fotografiile pe care nu le vom avea niciodată
poze alb-negru, rotunde și sub ele scriind „a trăit între anii …”
pentru că dacă ai fi fost acolo sigur aș fi tras la timp de volan
sigur n-aș fi deschis să sar
cum au sărit tancurile 1968 și tot cerul era acoperit
de bruma parașutelor
albastre.
Berlinul de vest sau de est?
N-ar fi fost niciodată nevoie să alegi
Că lumea în sine nu mai era decât metal și bucăți de duh

Dar umbra ta palidă în plopii tăiați stângaci din curte?
A noastră goală și seacă, încremenită într-un crepuscul de ziuă
doar cerul s-a mai păstrat și curge fărâme să nu mai urmărești poteca
și melci din foc și iepurele mâncat de pescăruși și
albina supradimensionată
vor răsufla pe mine sucul lor, esența lor
din valuri și din crengile ce au crescut peste tot.

*

E ok că nu ne știi pe niciunul, mai ales cum am fost
acum câțiva ani
E bine că nu îi mai știi pe cei care au plecat foarte departe
în alte cartiere,
mănâncă seara zmeură de altă culoare
plantează  biserici, nu le mai dau foc

Erau din vara în care prietena mea nu fusese niciodată la mare
Am văzut atunci într-un scurt-metraj horror în care era scena aia celebră cu îndrăgostiții la restaurant care mănâncă din aceeași farfurie paste
și la un moment dat prin aceeași spaghetă și trag de ea până când se sărută
și mi-am amintit de noi în iarna aia care a rămas în capul meu doar lumina becurilor și milioane de necunoscuți morți
cum am încercat să schimbăm shoturile unul în gura altuia
și a rezultat doar un sărut și niște alcool care s-a scurs în colțul gurii

dar filmul ăsta era horror cum ți-am zis și
în loc de paste și îndrăgostiți erau zombi (probabil îndrăgostiți) și-un intestin
și chiar și ei s-au sărutat la film
deși, dacă eram eu regizorul, mi s-ar fi părut mai senzuali, poate chiar
mai sensibili
să se mănânce unul pe altul la final
mai romantic decât să mănânci morți e să mănânci mâncătorul mort de morți.

Nu știu de ce mi-am amintit de asta
că noi sigur nu eram zombi,
dar ce vroiam să zic de fapt e că fix după ce am făcut
chestia aia cu shoturile
am devenit
sau nu știu dacă atunci
dar acum sigur am fi  zombie și n-am mai găsi nici un vârcolac.

Oricum e bine că nu ne știi pe noi cei de atunci
mai aiurea e că nu ne vei cunoaște niciodată
nici pe cei de acum că noi atunci am murit
ne-am înecat
deși ne era atât de frică de apă.

*

Merg pe străzile acoperite de ceață ale adolescenței mele
și nu mă satur
nici de ceață și nici de senzația că mă afund în caroseria
Daciilor 1310 de pe lateral
că apărea mereu o formă difuză de fum în oglindă
ca mizeria și cenușa dinainte de accident
când încurc, ca la a doua ședință de condus, frâna cu accelerația
dar când merg și mai mult în timp
și mai mult pe alee
ea se îngustează mai mult și mai mult
și mai mult
și ajung tot în lanul de porumb din care se pompează
sânge în toate cadavrele alea pe care le-am văzut în școală
și care mi-au fost iubite
sau care aș fi vrut să îmi fie, dar
cuțite, pistoale și un cutremur care ne-a făcut tavanul
dormitorului varză chiar în seara aia când.

Tata mă obligă mereu să vorbesc cu păpușa din lanul de porumb
și nu, nu e sperietoare.
e de plastic și e roz și deschide gura când îi spun diverse
lucruri
și cred că îi plac ziarele și frica mea acută de schimbare
Tata mă pune să vorbesc cu ea până fac spume la gură
cearcăne la ochi
riduri de la timpul care mi-a rămas printre noi
răni în colțurile nărilor care au tras prima dată un praf ciudat
în octombrie
în barul cu baie prea îngustă pentru altceva
și oricum tu asta aveai la tine, nu prezervative
așa că asta am făcut
vorbesc cu păpușa care credeam că e matură sau majoră
până în vinerea aia de dinainte de Paște când am văzut că
îi vine prima oară ciclul
iar Tata s-a speriat peste câteva luni când menstruația ei
a întârziat și burta de plastic s-a mărit și
zăpada neagră ți se arătase în vis cum se compunea
într-un monstru ce ar fi mâncat răsăritul
dimineții de februarie când voiam să rezolv ultima problemă
de la olimpiadă
așa că am rezolvat-o, dar asta tata nu visase, i se spusese doar
însă tu cred, mai mult ca oricând, că pentru asta te-ai trezit mai târziu și mi-ai scris baftă pe un bilețel pe care ai plecat să îl arunci în lacul din parc
și au venit valurile alea mari care au mâncat
blocurile cu 10 etaje de lângă
și au spălat rugina și pasta vâscoasă din părul relației noastre.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.