Daniela Bîrzu s-a născut pe 13 mai 1971 în Iași. Actualmente își are reședința în localitatea Valea Lupului, Iași. Este absolventă a Liceului Național din Iași și a facultății tehnice „Gh. Asachi”, secția energetică, Iași.
A început să scrie poezie în 2010, postând pe site-uri literare.
În 2011 scoate prima carte, „Magazinul de piane”, Editura Opera, 2011.
În 2012 apare în antologia „Virtualia”, editura PIM 2012, cu poeme selectate de Alina Manole.
În 2014, sub îndrumarea Medeei Iancu, apare a doua carte „Trandafiri pe viscere”, editura Karth, 2014.
În 2020 a publicat, la Editura ROCART, volumul „Zone de acces”.
Continuă să publice poeme pe site-urile online și în revistele „Mozaicul”, „Prăvălia culturală”, „Traducerile de sâmbătă”, „Sintagme literare”, „Cenaclul E-creator”, revista „Parnas”, „New York Magazine”.
În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem, condus de Călin Vlasie.
Până la momentul actual, nu a avut referințe critice.
Fall of December
//
e ca și cum tristețea se confundă cu ceața
înaintezi prin ea cu mâinile mângâind-o
cerul e un pic mai aproape/ mai gri
un capac de canalizare
mâinile spulberă viscolul care se pornește
e ceață și viscol
și o păpușă aruncată în mijlocul unei șosele
sunt singură în noapte
și aud doar motoarele voastre
apropiindu-se de corpul meu
// respirațiile voastre au rolul de a mă liniști
ca o pilulă de somn//
îmi înfășor corpul mai departe în tristețe și fum și igrasie
aștept să găsesc o casă în care să mă adăpostesc
o perdea albă prin care să curgă soarele
o bandă rulantă pe care să alunec la nesfârșit
ca într-un vis în care dealuri noroioase mă înconjoară
și eu nu pot/ nu mai pot să urc pe niciunul.
corpul meu tace. păpușa din mijlocul străzii
se uită la mine cu ochii goi
în curând motoarele voastre o vor călca
și nu știu de ce văd în ea toată copilăria mea
un corp de plastic strivit de roțile unui tir
trecând în viteză prin ceață și viscol.
nu știu de ce adorm și vă las să mă purtați în brațele voastre.
Diana
//
când eram mică
numele meu era diana
diana e așa un fel de
scuză pentru toate neîmplinirile
din copilărie pentru toate
crăciunurile în care stăteam lângă molid
și-i strângeam acele și nu știam decât o colindă
/o cîntam în fiecare an pentru mulți
oameni bătrîni nu erau nici orbi
nici surzi zâmbeau din cînd în când/
era ca într-un bloc de garsoniere
/doar mama stătea o zi întreagă lângă un cuptor pe fața de masă erau niște pătrate
mari cu flori roșii în centru lucind de atîta curățenie
luceau ca soarele de la becul de 75 de wați
se mai vedeau doar micile
tăieturi de cuțit și
la colțuri se zărea un pic din lemnul presat/
…
pînă când am crescut m-a chemat diana
mă duceam la școală
traversam o cale ferată
aveam teniși cu șireturi negre
stăteam uneori și număram vagoanele
mama mă aștepta acasă
la șapte fără un sfert
mă trimitea des să-i cumpăr ulei vărsat
într-o sticlă de doi litri
urâtă aproape opacă
…
de curând mi-am făcut cont pe facebook
dar acum nu mă mai cheamă diana
nu mă mai cheamă
shine of december
//
soarele a laminat câmpurile
a rămas doar strălucirea
fondul de ten pe care îl șterg dimineața
pun pansamente peste răni care nu mai dor
văd moartea ca pe un copil care se joacă cu un trenuleț
teleghidat
când cade de pe șine mai moare cineva
dar nu astăzi când împodobesc bradul
plin de păsări albe cu o codiță pufoasă
în lumina serii globurile par fantomatice
scânteierea amurgului îmi aduce aminte de mama
modelând aluatul pentru cozonac
câmpurile strălucesc mai departe
sub pătura moale de nea
copiii se dau cu sania
au lăsat trenulețele să meargă singure
îi înfășor pe toți în pansamente sterile
să nu se îmbolnăvească
să nu moară
în vagoane nu se mai suie nimeni
oamenii au măști
oamenii au corpurile subțiri și transparente
întreaga lume e un fel de fantomă
care nu mă mai sperie
o văd pe mama punând cozonacul în cuptor
o văd mângâindu-mă din nou pe frunte
o, dar a trecut atât de mult timp
încât am uitat că azi nu vreau să vorbesc despre moarte
ci despre mine
îmi întind fondul de ten din nou cu blândețe
și pornesc mai departe
pe câmpurile strălucitoare
copiii mă strigă să vin înapoi
dar eu merg și merg îmi pun masca
și zâmbetul meu ca o pasăre speriată nu se mai vede
singurătatea mea e frumoasă
la fel ca și mama
atunci stând în sicriul ei din lemn alb
învelită în mătase ca un fluture
care acum în toiul iernii
se pregătește să zboare.
Requiem
//
soare artificial
eu pe o linie subțire de tensiune
de departe se aude un plâns de copil
o aprindere automată
când ating clapele
e un pian în mijlocul câmpului
din el curge o melodie
un colind
un decembrie cu copii morți
copii abandonați
copii orfani
copii înveliți în bandaje albe
nu știi care dintre ei ești tu
sau ai fost
halucinații la orice aprindere de țigară
și fumul subțire prin care vezi totul blurat
se aprinde soarele
un soare electric
mai apăs o clapă
una neagră
mângâi o floare artificială cu etichetă
dintr-un magazin de lux
visez toți copiii cu inimi electrice în piept
manechine frumoase în vitrine
unul din ele sunt eu
cred că cel care se apleacă în față
parcă cerându-și iertare
așa
ca un cântec de pian ce se aude în depărtare, un colind trist
lângă un brad artificial care nu contenește să clipească din beculețele lui colorate
niște inimi mici de copii întinse
pe
liniile subțiri de tensiune.
Apparat
//
metropola s-a lărgit de când nu am mai fost în ea.
fulgi mari au acoperit blocurile.
globuri uriașe filigranate atârnă deasupra stâlpilor.
stațiile de tramvai sunt goale.
liniile de tramvai sunt aceleași. lungi, de parcă te
gândești că dacă
ar ocoli rondul din scuar te-ai învârti ca într-un carusel.
asfaltul este crăpat. pe alocuri
piatra cubică e umedă. ninge.
o pasăre roșie se așază pe un fir de tensiune.
vitrinele strălucesc. toată metropola
respiră încet ca și cum ar avea plămânii
prinși într-o menghină.
este frigul.
oamenii stau în casele lor.
blocurile turn abia se zăresc prin ninsoare.
doar geamurile luminate te fac să crezi că înăuntru este viață.
un singur om cu o mască a venit în stația de tramvai.
pasărea roșie nu a plecat.
își întoarce capul în stânga și în dreapta
ca și cum ar căuta ceva.
orașul pare mort, inutil și orbitor de frumos.
asfaltul se crapă
mașina alunecă încet pe gheață.
e Crăciunul și nu se vede niciun colindător.
în căști se aude apparat cu un cântect, monoton. hipnotic.
ar putea fi un colind modern.
telefonul e pe vibrații.
în mașină e cald. cu cât mergem
cu atât metropola pare că se lărgește mai mult.
undeva viata se crapă.
undeva lumea se crapă.
omul cu mască e o halucinație.
semafoarele merg în gol.
pasărea roșie începe să cânte.
ușor, ușor parcă ar fi un cântec de jale.
ne-am îndrăgostit într-o seară ca asta.
aici în metropolă.
de unde să știm că vom deveni doi câini care urlă la lună.
în mașină e cald și începe să ne fie somn.
de unde să știm că atunci când ne vom trezi,
vom fi doi străini mergând la serviciu pe uriașele
bulevarde,
că atunci când ne vom întâlni
nu ne vom mai recunoaște din cauza măștilor.
orașul cel orbitor se hrănește încetul cu încetul cu inimile noastre.
pasărea roșie a murit.
acum e o carcasă goală înghițită de zăpadă.
e o noapte senină din nou și orașul continuă să-și numere
morții.
e frig, își etalează frumusețea ca pe un trofeu.
globurile par mai strălucitoare ca oricând.
fulgii de nea se izbesc de geamurile mașinii.
ca un balsam. zăpada ne înghite și pe noi.
de unde să știm că e cea mai frumoasă zăpadă care a
fost adusă din spațiu.
de acolo de unde sunt către acolo unde ești
îți ating obrazul umed. atât a mai ramas. două mâini
întinse una către alta
ca două linii de tramvai care nu se vor apropia niciodată una de alta.
de undeva se aude mai departe cântecul celor
de la apparat. cineva a uitat un telefon deschis
înainte de a muri.
poate noi. poate omul cu mască. poate voi.
