Eva Asimionesei are 21 de ani și preferă „momentan” anonimatul fiindcă această stare a existenței, ca să o numesc așa, i s-a părut „întotdeauna de o speță rafinată pentru scriitorii tineri”. Întrucât ne mai mărturisește că nu a publicat nimic, niciodată, preferă, așadar, să intre în arenă cu acest pseudonim.

Eva Asimionesei

Facă-se voia ta, dragă Eva, chiar dacă îți mărturisesc și eu că m-a intrigat întru câtva declarația ta de atașament rece la poezie: „Am fost și sunt pasionată de tehnică, niciodată atinsă de sentimente. Pe mine poezia bună nu mă atinge, mă frapează, mă intrigă.”

Ei bine, din câte știu eu și din câte mi-am dat seama până acum, poezia este despre sentimente, adică despre emoție și despre transmiterea ei celorlalți, în speță indivizilor numiți cititori. Altminteri, vorba lui Camil Petrescu (deși el voia să spună cu totul altceva acolo), putem să scriem totul simplu, cu o tehnică ireproșabilă, ca într-un proces verbal, dar fără emoție.

Postumanul ne întâmpină, așadar, cu ușile larg deschise și cu texte concepute mașinal, de oameni-computer care le scriu „pasionați de tehnică” și „niciodată atinși de sentimente”. Orice o însemna asta.

Contrar convingerilor autoarei, poemele de mai jos transmit această emoție. E un paradox care folosește poeziei. Asta m-a și convins să le public aici. Enjoy!

„ai face bine să îi lași
ceva vânzătorului
cărții ăștia
că îți înmânează omu’
tot ce ești tu 
doar că…
târât puțin prin poezia mea”

I.

ce ești tu
aș trece în imaterial
printr-o sită în care mi-aș băga degetele
să grăbesc procesul

să se aleagă ce e de păstrat

și ce e de dat la o parte să rămână
ca spuma mării
deasupra

și apoi iar te-aș cerne
până nu ar mai rămâne mare lucru
și cu acel puțin lucru
ți-aș da un brânci și ți-aș zice:
MERGI
CĂ ȚI-AM LĂSAT ESENȚA

II.

am avut vise
cu mine
și cu tine

mureai în amândouă

dar important
era
că mă trezeam

odihnită

III.

aș scrie și eu un volum
intitulat “morții și răniții mei”
dar cred că se subînțelege

IV.

niciun poem
nu ar putea
și nu ar reuși
să te știe
cât
să te spună și altora

V.

monstru de sub pat
ascuns și crescut
cu pâine și somn târziu

și-un oarecare Dumnezeu
pe care abia L-am prins de picioare

am auzit ca un Om Mare
mărturiile tale pentru alte femei
și-am înghițit în sec.

momentul în care m-am întors
cu fața spre tine

a fost momentul în care
mi-a căzut toată poezia la picioare.

VI.

te aud acum când îmi înclin capul să adorm
între somn și veghe
între oase rupte și puse la loc
între mine și lumea de dincolo

te aud așa bine încât te mai confund cu mine în somn
și când stau de veghe
am senzația că înfirip singură un nod
între mine și tine

un nod pe care tu vei ști întotdeauna cum să îl dezlegi cu tact:
fără oase rupte și puse la loc
fără mine și tine

între somn și veghe nu mai e acum nimic
nici măcar un amărât de nod
strâns bine
între mine și lumea de dincolo

VII.

în noaptea aia
am răspuns din nostalgie

am încercat să nu mă întristez

în timp ce te auzeam
aberând despre tot ce nu îmi plăcea să-mi spună un bărbat

și tot în noaptea aia

am auzit planurile pe care mi le-am dorit dintotdeauna.
vociferate chiar de tine.
am înțeles ceva de o casă și de un copil  – am tăcut instant

pentru că

în noaptea aia
după ani în care mi-au înverzit copacii de patru ori
am realizat
că nu te mai iubeam

cum nu mi le mai doream cu tine.

VIII.

cu acele largi orizonturi am trasat un zid pe care l-am pătruns cu toată forța interioară
toată magia ta s-a refractat în mine și-apoi direct în peretele ăsta
s-au cățărat pe el iedera și un tip de viță de vie.

toată magia ta s-a refractat în mine
cu legăminte

aveam chestia asta monoactivă:
puteam să trec dincolo de el fără să fiu în apropiere

cu tot cu legăminte și bariere
toată magia ta s-a refractat în mine
și-apoi în peretele ăsta

de care tu nu ai reușit să treci vreodată.

IX.

Nu îmi puteam închipui
nu demult
că eu o să fiu altfel decât
veșnic o fată tânără
și asta de pe vremea
când alergam
înfometată după Ica prin grădină
și ea strângea în șorț
patru cinci roșii
iar apoi venea în curtea din vale
și începea să taie cartofi la mână.
De pe atunci mă uitam la mâinile ei
zbârcite
și știam cumva de timp
însă trăiam cu impresia că
a fost un nenoroc de-al ei
că eu așa o să fiu mereu, mai mică,
și ea o să fie mereu, mai bătrână,
dar nu îmi puteam închipui,
în niciun caz că ea a fost cândva,
nu demult, o fată tânără
și eu am să fiu vreodată așa bătrână
nu îmi puteam închipui că
mâinile mele învelite în pielea mea tânără
o să ajungă vreodată
zbârcite când o să încep să tai cartofii la mână,
nu pe tocător.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment