Se-ntâmplă și lucruri faine în țara asta, nu numai dintr-alea care să ne dezamăgească la tot pasul. Bunăoară, am primit un grupaj de poeme de la Mălina Turtureanu care confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, că ALECART este o adevărată pepinieră, un fel de Viitorul Constanța al poeziei românești.

Iată ce mi-a scris Mălina în loc de orice biografie: „Ce pot să spun despre mine? Râd puternic. Plâng la fel, Pot fi tristă și fericită în același timp, mi-e frică să zbor cu avionul și iubesc marea. Am 17 ani, sunt redactor ALECART, cochetez cu scrisul de la 12 ani, sunt îndrăgostită de dramaturgie și film și visez cu ochii larg deschiși mai mereu.

Poezia am descoperit-o relativ recent, după prima decepție serioasă în dragoste și bineînțeles că erau niște versuri mai mult decât puerile. De la prima încercare din clasa a opta până în prezent am citit, am visat și am suferit mai mult, așadar îmi pun speranța în „creațiile” acestea, poate o fi ceva de capul lor.”

Ca să parafrazez leitmotivul din ultimul poem, pariez pe o mie de semne că Mălina Turtureanu are o șansă serioasă în poezie. Iată de ce:

***

am crescut cu metronomul de gât și între două tic-tac-uri obsesive
găseam câte un răgaz
pe secundă
să-ți spun că-mi pare rău
and yes, I believe in a paralleluniverse
dar partea cu whereeverythingispossible
e ca o altă pătură din lada de zdrențe a bunicii
pe care o trag noaptea peste picioarele goale
prefăcându-mă că nu simt găurile lăsate de molii
andyouknowthatevenbetterthanme
dar ne place să ne mințim că avem totul sub control
când haosul din mintea mea îl zguduie pe al tău cu 50 km/h

impulsul aceluiași sunet surd în timpan
mostră din retorica unui sine scindat
am crescut cu alergii la tot ce mi-e astăzi vital
pauzele respiratorii erau pentru jucat șotron
nu aveam voie să ating praful de cretă poate mă sufocam cu el
doamne ferește
uneori nu-mi doream decât să îl inhalez în forma lui brută
credeam că mi-aș colora coardele vocale
și aș învăța să cânt verde, roz, albastru

pauzele respiratorii erau pentru jucat șotron
săream trei casete deodată
iubeam impactul cu betonul
îmi zdrobeam de el genunchii
și tristețea

am crescut cu angoasa goliciunii
învățând să trag perdelele
ori de câte ori apărea soarele

așa că vreau să știi
că orice urmă de seninătate din partea mea
este și a fost pură iluzie optică

de asta cred că-mi pare rău

***

nu te mai baza pe
spontaneitate
într-o lume care a învățat treptat
să zâmbească la comandă

fiindcă colțul de pâine
pe care îl primești
cerșind
nu are nicio legătură cu
dozele de anestezic 
din sânge

are legătură poate doar
cu lipsa de umanitate
din tramvaiele arhipline
unde bătrâni zbârciți de viață
și puști îndrăgostiți de moarte
se calcă în picioare
fiecare pentru Dumnezeul lui,
fiecare pentru
colțul lui de pâine

***

mi-ai spus că nu suporți șerpii
și pielea mea de șopârlă încă atârnă de clanța camerei tale

dacă lâncezesc în propriul venin poate am o șansă de supraviețuire
măcar în spatele autobuzului 46/acolo unde se vând parfumuri contrafăcute
și duhnește a mirosuri nedefinite intangibile
mie mi-a rămas în minte doar izul mirosului tău
și te îndrăgostești de trei ori pe secundă în spațiul vidat al propriului
eșantion format din resturi umane
resturi umane dezagreabile mărșăluiesc în ritmuri deteriorate
și îmi vine scârbă de prezența mea în preajma chipurilor de polistiren
pe care le-am bârfit și ieri, și alaltăieri
și le vom bârfi și mâine și poimâine
dar nu azi/azi nu pentru că azi ne temem de reptile
cu o groază surdă și mută care ne sufocă respirațiile în gâtlejurile
atrofiate de la atâta alergat la maraton
la maratonul de idioți
și am văzut o vulpe la zoo când eram mică cu ai mei
care își dădea ochii peste cap din cușca aia urât mirositoare și parcă
îi repugna libertatea mea nemeritată
prizonieratul meu din afara gratiilor nu l-a priceput nimeni
și azi ne temem de reptile mai mult ca niciodată
dar în perimetrul nostru e totul relativ safe
și n-are cine să ne adune când ne scurgem letargic
și hopeless de pe marginea prăpastiei

mi-ai spus că nu suporți șerpii
și pielea mea de șopârlă încă atârnă de clanța camerei tale

***

aseară la teatru
în sala mică alex și luiza
se priveau ca doi surdomuți
și se atingeau pe sub scaune
cu furia mocnită a unui șofer transpirat
de autobuz blocat în trafic

cineva uitase să tragă perdeaua
și îi vedeau schimbându-se
mimau perfect entuziasmul de a fi în viață
și sacourile răpănoase
le călcau în picioare la intervale regulate
cam la același interval la care o lovea
în fiecare sâmbătă
la ora cinci
pentru că uita să șteargă praful
sau nu tăcea înainte de trei

după ce se trezea
redevenea tridimensională în
spațiul garsonierei
ai cărei pereți o sufocau

***

o mie de semne că dragostea ta 
e doar un joc de țomanap
în care ai ghinionul de a se opri cineva
mereu la litera aia greșită din analfabet
o mie de semne că ești în pană de idei
și totuși eu mă încăpățânez
să scoatem din numărătoare literele străine
precum X,Y,Z

o mie de semne că nu am și
nu am avut nicio șansă
fiindcă până la tine mă îndrăgosteam doar de actori
pentru ca șansele de autodistrugere să scadă programatic
odată cu creșterea dozei necesare de iluzie

și poate dacă îți închizi acum ochii
vei reuși să mă vezi din nou frumoasă
ceea ce nu mi s-ar mai părea un mit
poate reușim să ne deconectăm de la ce am avut
așa cum pică conexiunea de la internet
și să alergăm în salturi disproporționate
până când ți se va face în final milă de mine
și vei scanda în piața unirii sorry, noconnectionavailable

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment