Paula Maftei mi-a scris la recomandarea d-lui profesor Gheorghe Cîrstian, lucru suficient ca să iau încă de la început drept foarte îndreptățită intenția de publicare pe www.omiedesemne.ro. Așteptările nu mi-au fost înșelate, dimpotrivă, semn că filiera pe care vine Paula (absolventă a liceului „Petru Rareș” din Suceava) este una cât se poate de credibilă.
Iată ce mi-a mai spus Paula: „În prezent sunt studentă la Facultatea de Drept a Universității București. Am scris poezie în liceu, făcând parte din Clubul de Poezie Alecart (azi Casa de Poezie Light of Ink), am publicat în revista Alecart, precum și în antologia Casa de Poezie. Deși nu mai sunt elevă de patru ani, poezia s-a prins de mine și am continuat să scriu.”
Dragă Paula, nu știu dacă ai strâns suficient material pentru un debut editorial. Ce pot să spun deocamdată este că poemele tale emit semnale pozitive și sunt suficient de bune încât să poată fi publicate aici. Pe de altă parte, mutatis mutandis, sunt convins că la un moment dat vei putea să alcătuiești un volum suficient de bine structurat încât să lase o impresie favorabilă la debut. Succes în continuare!
mysterium coniunctionis
*
scenariul luptei se zugrăvește, închide ochii.
întunericul din spatele pleoapei e tot un fel de moarte. copilul nu știe,
el vrea să prindă lumina cu mâna bolnavă, reversul unui sfârșit timpuriu.
copilul se desface.
dimineața,
iluzia renașterii cu o piele nouă se sparge. strânge în pumnii mici durerea,
pătruns de frica sinesteziei
aleargă pe câmp, se așază lângă copac, cântă animalelor.
în fața lor se dezice, ar vrea să meargă desculț & descusut pe lumină, abia atingând-o.
cântecul continuă. descuamarea condiționează trecerea timpului,
brațele firave cântăresc senzația,
picioarele dezgolite urmează.
a călători cu timpul e tot o călătorie, copilul știe.
lumina cade și se ridică, sfințește mușchiul dezghețat
**
trăiesc din scoarță de copac,
în casă de piele și os,
lângă urechea voastră, ca zenobia lui naum.
când se anunță iarnă lungă,
caut răspunsuri, am întrebări
și o certitudine
catastrofele care inundă casa încă apar
de două ori pe lună, ne îmbrăcăm frumos, bocim cu jale
spațiul umed și cald dintre noi, inexistența dreptului la moarte.
când se anunță iarnă lungă,
călătoresc cu timpul, am bagaje
și o certitudine
nu pot ocoli gropile. aleg
lichidul dintre picioare,
lichidul de sub pleoape.
totul e o groapă. aleg
conștientul despicat chirurgical
de dragul inconștientului colectiv.
***
să-mi spună mie Jung ce-nseamnă visul,
în care inconștientul mă izbește cu capul de pereți,
ca un bărbat impotent & alcoolic
și tot binele se scurge prin vârful picioarelor mele reci.
****
convulsia totemică spune că:
undeva în cutia toracică se ascunde un singur adevăr
și nicio excepție nu poate fi invocată.
un infinit aleargă în cerc după copilul părinților tăi.
*****
locuitul între plămâni e un exercițiu de finețe.
durerile nașterii sunt permanente
în locul ascuns de către cel care m-a expirat cândva.
*****
desăvârșirea brațelor îmi amintește că între cer și rădăcini suntem în siguranță.
atinge acești bolnavi care se roagă.
ne dăm jos pielea,
seară de seară scormonim
fericirea organică, atent selectată,
să nu creeze vreun dezechilibru, vreo ambivalență.
între cer și rădăcini totul se măsoară în dumnezei
cât dumnezeu intră într-un pahar cu apă?
cât dumnezeu intră în dinții aceștia cu care mușc din el?
