Raluca Ialomițeanu ne-a expediat pe adresa redacției un grupaj de poeme, decizia de a face „pasul” venind după o perioadă în care mărturisește că s-a gândit dacă să-l trimită fiindcă „deși scriu poezie rar și pun cap la cap ce scriu la fel de rar – iar asta îmi scurtcircuitează încrederea că ceea ce fac e bine – încerc și eu marea cu degetul și poate am noroc”.

Cred, sincer, că aici nu e vorba de noroc, ci de talent. Public aceste poeme nu datorită întâmplării sau în urma unei decizii luate după ce am dat cu banul, ci pentru că Raluca scrie bine, își asumă apăsat greutatea temelor pe care le abordează, iar responsabilitatea care decurge de aici nu pare să o deranjeze sau să o copleșească. Dimpotrivă, o face cu acel tip de curaj care demonstrează forță și siguranță de sine.

Iată ce ne-a spus Raluca despre ea: „Mă numesc Raluca Ialomițeanu și sunt studentă la Universitatea Națională de Arte București. Am câștigat câteva premii la concursuri naționale, am publicat în revistele Familia, Poesis Internațional, Apostrof și în câteva antologii. Am citit la edițiile 151 și 181 ale Institutului Blecher, ediția a 3-a a Blitz Show Revival și în 2019 la FIPB.”

***

Nu am știut să mă plasez corect într-o categorie de putere, deși,
ne-a ținut strâns aceeași punguță plină cu puroiul
ce caută mereu o cale de ieșire, indiferent din cât țesut mușcă.
Pe o insulă încă nedescoperită,
modalitățile de reciclare și restaurare
devin o nouă boală psihică creată atent pentru evacuarea propriei persoane.

Un terminal pentru ce au văzut dinozaurii după impactul cu meteoritul,
când a durut doar buba,
niciodată leucoplastul lipit
peste ce nu poate fi sincronizat între noi,
mă face să zâmbesc,
să testez sensibilitatea nervilor periferici
cu gândul că în câteva decenii
am putea suprapopula planeta Marte,
am putea simți o proteză la fel de bine ca un picior sănătos.

Cine va mai tatona posibilitatea unei vieți fără gunoi?
Fără mișcare, somn, apă, mâncare 
în afara aplicației
vom fi donatorii sedați ai unei societăți cu țeste lucioase
și fragilitatea unui ecran deja ciobit.

ce îi spui realității?

ce îi spui realității
când nu te poți raporta minimalist la ce înseamnă ea
ce îi spui când îți dai seama că partea cea mai grea
nu a venit niciodată când s-a terminat ziua
când te-ai cuibărit într-un fotoliu prăfuit și ți-ai lăsat mâinile să-ți amorțească

ce îi spui realității despre banii puțini
despre tehnologia și aparatele care ne-ar îmbunătăți calitatea vieții
și din nou despre banii puțini

ce îi spui realității despre felul în care ne construim viețile
arhitectural correct
facem ordine emoțională în lucruri
și ne descotorosim de orice ne gâdilă
ultima fărâmă de spiritualitate

îți trasezi contururi pentru socializare cu căștile în urechi
socializare cu telefonul în mână
aici sunt ultimele zone de confort
în care realitatea asta nu își are locul
în care refuzul de a ajuta pe cineva
produce mai multă liniște decât rușine și frică

spune-mi ceva despre realitate
apoi fă-mă să adorm liniștită
să cred că amorțeala degetelor mele
nu are de a face cu poveștile ca niște forme spațiale multiplicate în n dimensiuni

cumințenia lucrurilor care dor parțial

avem libertatea să fim cine vrem
când vrem
nu am fost niciodată egali
în gesturi și intenții
suntem crabul care a transformat capul decapitat al unei păpuși
în casă
am căutat cumințenia lucrurilor care dor parțial
în dimineți lipsite de oxigen
perfect încadrate în propria geometrie
am căutat să controlăm gândurile
niște floricele de porumb sub tâmple

în suprapunerea umbrelor noastre
am găsit ultima abordare pacifistă asupra realității
ne-am atins picioarele fără să fie nimic intim
și am discutat în termeni de productivitate
așa cum se vorbește despre singurătate
în fața unui pahar gol
nu am chestionat cum ne mișcăm
ce limite ne setăm și sunt rezonabile
nu ne pasă
suntem cine vrem să fim
cine vrem să fim nu suntem noi

***

spune da adopțiilor
acceptă orice boală orice urmă de umanitate orice culoare politică fii patriot

mergi la vot la medic de două ori pe an spovedește-te și plătește-ți contribuțiile

spune da oricărui lucru care pare să doară mai puțin 
și nu freca niciodată ochiul
genele odată desprinse vor juca pe albul acestuia
ca orice evidență
corpul o va împinge cât mai departe

[mi-am cumpărat un teanc de cărți
nu m-am atins de nici una
și nu mă supără foșnetul banilor care intră și ies din cont
și nu mă supără
risipa
corupția
corpul meu e corupt
mintea mea e și mai coruptă]

spune ce vrei și nu-ți reprima
nici
măcar
o dorință
poți avea siguranța mâinilor în mănuși chirurgicale
palpează abdomenul gras al sistemului

ce ai furat nu se pune
când și unde ai trișat
nu se pune
dai click mai departe
aștepți autocorectul să-și facă treaba
viața a avut mereu fragilitatea unei rotule de bebeluș

moleșeala corpului înainte de toate

vreau abțibilduri
și gumă de mestecat care să umple golurile din măsele
voi urca cele cinci etaje ale spitalului
voi pune piciorul acolo unde treapta e mai îngustă
nu voi fi una din femeile acestea cu tenul perfect ce-și trag copiii de mână
mâna care se sprijină noaptea pe coapsă
să știe că moleșeala corpului e înainte de toate
o altă zi în care să te întrebi 
cum să îl poți sustrage unei realități
împodobite cu lumini
ca o explozie de bubițe apărute la sfârșitul zilei 
să mai crezi că poți face orice pentru tine
să poți asculta ce ți se spune pentru mult timp
fără să adormi
până vei învăța despre ce trebuie să se tacă
să se zâmbească
să se privească în ochi

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.