Daniel Sur (n. 29 noiembrie 1974, în Tileagd, jud. Bihor) este poet, prozator, scenarist și promotor cultural. Licenţiat în filosofie la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj Napoca (1997), absolvent de Master în Hermeneutică (1999) la aceeaşi universitate. A debutat editorial în 2006, cu volumul de poezii „Texte de sedus femei prea romanţioase” (Editura Eikon). A mai publicat volumul de poezii „Polipi”, Editura Tracus Arte, 2012, şi romanul „Poliţistul lui Dumnezeu”, Editura Ideea Europeană, 2012.
Câştigător al concursului de proiecte cinematografice C.N.C. cu un scenariu de scurt metraj şi unul de lung metraj. Scenariul de scurt metraj s-a materializat în filmul „Trenul”, care va fi lansat în cinematografe în curând. În 2015 înființează Galeria Întâlnirilor – un program de promovare a oamenilor, proiectelor sau iniţiativelor valoroase din zona culturală.
Daniel mi-a spus, în e-mail-ul adresat redacției, că volumul încă nu are un titlu definitiv. L-am folosit totuși pe cel provizoriu deoarece, ca să parafrazez un alt titlu, grupajul de mai jos „trebuia(u) să poarte un nume”. Am ales pentru voi cinci poeme din viitoarea carte.
***
Îți torni un pahar de gin.
Eu strâng cioburile împrăștiate pe jos
pe ziarul de ieri.
În ultima vreme se întâmplă
să am câte un articol pe prima pagină,
ceea ce nu înseamnă nimic.
Nici pentru tine, nici pentru mine.
Dai pe gât paharul de gin și respiri puternic pe gură.
Te ștergi la gură cu mâneca.
Când fac dragoste cu tine
simt în plus un fior plăcut
care se naşte din sentimentul clar că te pervertesc,
că te târăsc în noroi.
Pistruii tăi par urme maron de vomă.
Ții între picioare o pălărie cu pene
și din când în când te miroși
de parcă ești îmbrăcată
într-o aromă insuportabilă.
Sunt convins că duhnim amândoi a bețivi.
Nu spun nimic.
Pentru că trupurile noastre nu mai respiră
Se aude respirația ușoară a ginului din sticlă,
Apoi a început să respire toată camera.
***
Când îți simt trupul în delir,
respirația regulată și parfumul părului
Și-ți văd ochii tigri, gata să apuce orice
inima mea sare în tine cu ambele picioare înainte.
Nu-ți plac sandalele cu tocuri,
nici piureul de cartofi
nu poți să înghiți aspirinele fărâmițate într-o lingură fără zahăr,
ești înnebunită după înghețata de căpșuni
și peștii Oranda.
De fiecare dată când mă suni mi se face foame,
simt un gol în stomac ca o mâncărime,
ca o zgârietură,
ca un junghi între omoplați.
Când te pătrund ești ca o pâine albă; proaspătă,
pârâind ușor, plin.
O furculiță plină cu scrumbie,
pe care așez o picătură mare de maioneză,
și în care înfig o bucată de coajă de pâine
Mă simt ca și cum mi s-ar pune în farfurie
un fel de mâncare pe care nu l-am comandat –
ai fost comandată de altcineva și trimisă la masa mea din greșeală.
***
Am pus blițul la Smena și te-am fotografiat
în timp ce zăceai pe covor.
La strălucirea blițului,
ți-am remarcat pentru prima dată
pubisul delicat,
de aceeaşi culoare cu şuviţele care-ți acoperă ochii.
Stai imobilă,
cu picioarele uşor întredeschise,
fără să-ți pese de mine.
Sexul părea că le-a putut suporta pe toate zâmbind.
Hei, încetează, ajunge cât m-ai pozat goală!
Ar trebui să mă plătești pentru așa ceva!
Mi se întoarce inima pe dos
Când îmi dau seama că nemulțumirea ta ascunde groaza
Că nu o să te mai poți demonta niciodată din film,
Că nu o să te mai poți şterge din aparatul meu
Că o să rămâi prinsă definitiv.
Când te-am strâns în braţe tot mai tare,
mi-ai spus cu jumătate de voce,
urăsc fotografiile,
mă enervează lumina aia de la bliț,
căci mă sperie și nu mă pot ascunde de ea.
Lumina albă a blițului surprinde întotdeauna
obiectele în poziţiile lor neobişnuite.
***
După ce se culcă toată lumea din bloc,
stau în bucătărie, în întuneric
îmi aprind o țigară
și, cu mâinile în buzunare,
te invit să
ne plimbăm împreună printre amintirile turtite de timp.
Uite, zici, aici ochii tăi muşcau din mine,
Cum mușcau orice cucoană tânără şi frumoasă care se apropia de tine.
Erai tot timpul pregătit să ne bagi în gură
Pe rând
şi să ne mesteci,
Să ne strivești între dinţi cu zgomot,
ostentativ,
suficient de tare pentru ca toţi să te audă.
Aici, corpul meu te-a acceptat, te-a primit şi te-a adăposti.
Aici, te-am sărutat drept pe gură în clipa trecerii dintr-un an într-altul.
Atunci credeam în tine aşa cum omul
crede azi în telefon sau în radioactivitate,
pentru că le foloseşte,
fără să le observe nici o clipă nefirescul şi absurditatea.
Nu există ocazii pierdute,
pentru că fiecare moment are o ocazie a lui,
așa cum fiecare mașină are un buton de pornire.
Poți să le fructifici oricând.
Și m-am plimbat prin bucătărie, domol,
ca un stăpân prin viaţa ta,
măsurând-o cu pasul,
cu mâinile în buzunare,
cu buzele înghețate într-un zâmbet sigur de sine,
cu privirea golită de orice grijă.
Doar că tu ești – nu mai ești tu
Și nu o să mai fii niciodată
Iar orașul în care locuiesc acum
nu e nici măcar un oraș,
ci o caracatiță uriașă,
care se târăște în întuneric.
Nu simte nimic. Nu vede pe nimeni.
Trăiește doar în gerunziu.
***
Soarele încă doarme lângă mine,
învelit în noapte.
Mă așez pe marginea patului.
Vârful piciorului drept bâjbâie în căutarea papucului.
Pleoapele refuză să se deschidă.
Mintea amorțită de somn își înmoaie vârfurile degetelor
în apa rece ca gheața și oftează ușurată.
Îmi spăl fața și dinții cu o cafea.
Trag din țigara proaspăt aprinsă.
Dau cu palma și șterg aburul dimineții de pe oraș.
Am băut mult toată seara, gradat,
de la lucrurile cele mai slabe,
la cele mai tari.
E destul de frig
și aud cum zbiară tutunul când se pierde în jar.
Oraşul tuşește în zăpadă.
Fulgii cad mai precipitat și se strâng să se încălzească în mormane,
Iar porumbeii par strangulați de sunetele lor guturale.
E ora 8 și un glonț cu ochi şireţi şi verzi îmi trece razant pe lângă obraz.
La etajul 12.
