Mihaela Farcaș revine pe www.omiedesemne.ro cu un nou grupaj de poeme, după ce a debutat pe site-ul nostru în urmă cu ceva timp cu texte mai mult decât convingătoare. Mihaela confirmă, veți vedea, cu asupra pe măsură că este o poetă foarte promițătoare.

Pentru cei care nu ați citit primele poezii publicate de Mihaela Farcaș aici, am să redau în primul rând cele câteva note biografice trimise redacției la momentul respectiv:

Mihaela Farcaș

Născută pe 28 decembrie 1993. Locuiește în Petroșani (pe facebook spune că în Timișoara). A absolvit Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de sociologie şi psihologie, masteratul Psihologie clinică și consiliere psihologică.

Apariţii: revista Oglinda literară cu poeziile „Noapte de august”, „Eroziune”, „Pseudopsihoză”; revista  Boema cu poeziile „Lanul de secară”, „Eroziune” , „Alien-self”, „Demonul galben”, „Anatomia haosului”, „Cercul simptomelor”, „Bipolaritate”„Ancora”„Fobii”;

antologiile literare „Labirint literar de primăvară” și „Incursiuni meta-forice”, „Liric zbor de primăvară”; revista Levure litteraire cu poeziile „Demonul galben”, „Anatomia haosului”, „Cercul simptomelor”.

Premii literare: premiul I la concursul național studențesc de creație literară „Pavel Dan” 2018, premiul I la concursul „Lirismograf” 2019.

Membră a cenaclului Pavel Dan.

1.#Non-BPD 

Un abandonat nu înțelege libertatea de a fi singur.”- L.G.Montero

sunt o epidemie de selfuri prinse în mitoză.
mă desprind de propria carapace
ca un animal nevertebrat
de trunchiul înțepenit sub nisip
& sinele meu se coagulează încet pe drumul poeziei
pe care trebuie să îl parcurg singură –
calea paralelă a vindecării,
intensitatea scade, se crapă
ca bucățile de soare împrăștiate în cele patru colțuri
& ei nu mai reprezintă acele tuburi de lumină
ce mimau venele pulsatile închise în receptacul.
mi-a crescut coloana în carouri albe și negre
dar acum se înalță ca un copac sălbatic.
nu mai plutesc prin lichid amniotic.
în mine au răsărit cartușe de plumb
dar praful de pușcă are consistența mătăsii,
monștrii de pe pânză își închid tentaculele
& dezvață arta crucificării.

2.Narcoman

ești o plantă carnivoră care își devorează tulpina
în timp ce zeul disocierii îți cedează coroana
& ochii tăi albaștri reflectă doar valurile albe care se sparg
în mii de scântei sângerii
care se depun pe sutura din capul meu.
am crezut că dumnezeul mecanic îmi dictează toate versurile
iar tu ești una din multele lui fețe.
haide! altarul bolii își plânge ofrandele,
am pansat cu dezgust toți neuronii
& circuitele au obosit să permită crucificarea.
zeii au fost pilonii iubirii noastre
& acum am mușcat din castana cu miez de vitriol.
realitatea palpită sub tălpile noastre,
oamenii ca niște artropode se îndepărtează ușor
când ne admiră fugitiv scheletul
prin ochelarii lor deformați.
noi suntem îndestularea dăruită de fântâna emoțiilor
& plonjăm în cerul lasciv.
tu ești doar un narcoman
care-mi adulmecă unghiile înstelate.

3.Imago

am visat că au aruncat o grenadă peste gard
& mintea mea se rotea ca un cap schizoid-
celula diploidă a unei lepidoptere
se desface într-o bucată de os
care urcă încet pe ultimul mușchi
curat și lucios ca o lamă de antracit.
sunt o pasăre mută cu limba de forma unui șrapnel;
zbor către cerul insectelor
& îmi văd selfurile prin membrana coconului,
micile larve mănâncă o bucată de cromozom
întrebându-se dacă lumina în care făceam dragoste
este doar agățarea plasmatică a unui corp obosit
ca o orhidee sângerie într-o zi de iarnă.

4.Proto-uman

every least part of that infernal & unconscious woman, and the pain.”- J. Berryman, Dream Songs, no. 69

la început a fost impulsul ca o particulă pe marginea prăpastiei
când nu exiști în mintea nimănui
& toți sunt tu, o coloană vertebrală
cu sertare, fără primul strat de piele,
o himeră cu celule bolnave și buze roșii,
limba transformată în măr dulce
ca mimetismul tuturor poeților pe care i-am citit
& am încercat să fac transfuzie cu sângele lor purificat
de monoxidul de carbon pe care acum îl resping
în favoarea caruselului ce se rotește prin paradisul domestic
populat de fluturi ochi de păun cu piciorușe
ca acele de siguranță care țin la un loc cele două emisfere.
la început a fost impulsul ca un sicomor imposibil de doborât
& copilul are nevoie să se închidă într-o coajă lemnoasă
fără crăpături, ploaia ustură și pojghița nu se dezlipește
dar uite, carnea a preluat funcția unui plasture sintetic
lipit pe orice escară așa cum
gheara pescărușului se agață de atmosferă.
ești parțial imaginar, parțial bolnav
dar ești!

5.Destructurat

am aruncat un miceliu pe lamela de sub microscop
& poezia ca un dans al eucariotelor s-a infiltrat în cușca mentală
sub forma gloanțelor osificate care nu mai au amortizor
așezate pe o piatră în hipocamp.
impulsul comandă organele interne
& senzații definesc marginile câmpului
în care emoțiile sunt plantate carnal,
ecuații cu trei necunoscute: boală, sex și moarte
într-un cearșaf ud de transpirație,
poezia ce sfidează normalitatea, gravitația
ca o cometă într-un univers minimal,
ceea ce vezi când ești abia o rădăcină subțire
& lumea este doar un leagăn al minții
așezat într-un incubator.

Foto credit: Mihaela Farcas pencils on sheet, Giuseppe Paternò de aici: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10203084601427601&set=pob.100002256961000&type=3&theater

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment