Ștefania Mihai îmi spune că „ne știm din vedere din Tramvaiul 26”, loc pe care îl frecventează de aproape trei ani. Îmi pare rău că n-am intrat în vorbă în toată această perioadă. Eu sunt un tip oarecum timid & retras, în ciuda exceselor de „histrionism social” de care abuzez uneori, mărturisesc că doar din nevoia de a-mi estompa sau ascunde emoțiile.

În orice caz, mă bucur că Ștefania mi-a trimis acest grupaj de poeme, fiindcă așa mai descopăr și eu, naiv & împrăștiat & cu capul în nori cum sunt, ce poeți valoroși se află uneori în preajma mea.

Sunt doar câteva excese, probabil involuntare, de „poezie lirică” în grupajul primit de la Ștefania Mihai, cum ar fi pasajul ăsta cu stridențe sentimentaloide „Mi-am scos virginitatea la vânzare într-o marți de noiembrie/ crezând că astfel mă vei cumpăra pe viață” sau, bunăoară, acesta : „Mă joc de câțiva ani de-a v-ați ascunselea cu mine însămi”.

În rest, însă, avem de-a face cu o poezie consistentă, puternică, plină de erotism difuz & solilocvii inteligente care dau senzația de fluiditate & forță narativă, de sensibilitate & gândire lucidă care se străduiește să evacueze adausurile romanțioase, invalidate oricum de o realitate rece & de cinismul vieții în general.

Mi-a plăcut mult acest grupaj, sper ca el să se dezvolte în ceva mai mare, o carte poate (dacă nu cumva proiectul există deja).

Iată și o scurtă notă biografică:

„Septembrie 2003 – debutul literar în revista Dunărea de Jos, editată de Centrul Cultural Dunărea de Jos Galați

Octombrie 2003 – premiul cotidianului Răsunetul în cadrul Concursului Național de Poezie «George Coșbuc» desfășurat la Bistrița-Năsăud

Mai 2005 – mențiune la Concursul Național de Poezie «Tinere condeie», faza județeană Galați

2002-2010 – Colaborator al ziarului Viața Liberă Galați

Redactor al revistei Zile si nopți Galați – 2008-2009”

***

Ne înghesuim în cutii de carton
Diminețile, cafelele, brațele.
Le pitim pe toate acolo gândindu-ne
Că la următoarea lună plină ne vor șterge ochelarii aburiți de tutun.
„We listen only to reply” a zis un individ.
Comunicăm mai bine pe întuneric în carne.
Atunci ne acoperim ieșirile si intrările spre noi într-un sincron aproape perfect.
Ne tăiem brusc limbile și nu mai ies sunete.
Se cască încă o „șansă” curând de a ne alinia degetele în cutii de carton, pe numele lor,
Oameni.

Orașul mă copleșește în fiecare seară de aprilie.
Pășesc de nouă ani pe același asfalt
Și-l dezvelesc cu ochii de copil
Orfan de dragoste.
Am îmbrățișat clădirile, copacii,
Paturile, oamenii de o mie nouă sute
Cinzeci și cinci de ori,
Dar nu mă opresc.
Corpul meu e o hartă de mâini
Pe care le-am primit înăuntru fără să ezit.
Te-am închis în diminețile dintre anotimpuri de teamă să nu te omor.
Carnea mea te poartă din rendez-vous
În rendez-vous,
Iar EI nu sunt decât o copie infidelă a plăsmuirii mele.
Orașul mă înghite de nouă ani cu nesaț
Și nu-l pot opri.
Cum se scapă de aici?

P o s t c a r d f r o m t h e p a s t

când creierul îți traduce în trei limbi străine 
și îți ia mai mult de zece minute pentru a procesa
nuanțele de senzații.
Sună la recepție
Trrr! Trrr! Trrr!
– Alo, Recepția! Vindeți cumva o viață mai bună în acest hotel?
– Alo, vreau să reclam zgomotele din camera alăturată.
Niște pseudoartiști declanșează alarma la trei dimineața
un model blond, obscur, semi-nud își aprinde țigară după țigară
zbiară un t e i u b e s c și nu mă lasă să dorm.
cu patru ani în urmă și-a ars un braț în timpul unui concert,
pielea s-a vindecat greu și multă vreme a purtat mănuși pentru a-și ascunde cicatricile.
– Alo, Recepția? Je me souviens de toi, mais pas vraiment!

Mi-am scos virginitatea la vânzare într-o marți de noiembrie 
crezând că astfel mă vei cumpăra pe viață.
N-am timp de prostiile tale,
Mai bine du-te în apartamentul plin de igrasie de la marginea orașului,
Mimează o partidă de sex pe parchetul învechit,
cu un joint în mâna stângă și carne sub unghii.
Am să-ți scriu pe pereții camerei obscure
cele cincizeci de legi pentru o trezire mai puțin bruscă.
Să le citești cu degetele ca orbii și să nu-mi scrijelești numele.
Să nu îți tai felii de pâine și să nu desfaci borcanul cu zacuscă.
La optișpe ani altele toarnă copii pe bandă rulantă,
iar tu visezi că o să urci pe o scenă de lemn.
Tu nu ești femeie de iubit,
ești material de aruncat la pubelă după prima utilizare.
Ca pansamentele.

Umerii îmi poartă o singură culoare în seara asta. 
plouă torențial, mă adăpostesc de ploaie peste stradă.
Acolo e o mică fereastră din spatele căreia poți ghici
un mijit de zi.
Pitit după ea poți privi urmele de piele încrețită,
șanțurile aproape invizibile de după ploaie și chiar marginea orașului.
Ce rămâne după zece minute de tăcere?
O mână stângă își plimbă degetele pe linia coastelor
în încercarea de a cânta pentru a douăzeci și una oară a lullaby song.
Ce mai rămâne după zece minute de tăcere?
Spune-mi tu!

Uneori aprinzi beculețe de Crăciun în mijlocul verii, 
Scrii alfabetul pe unul dintre pereții camerei și aștepți.
Becurile devin tot mai vii pe măsură ce formezi cuvinte:
«Nu ești în siguranță în acest oraș care miroase a mare,
iar locuitorii lui vorbesc în rusă.
Distanțarea se instalează după o lovitură la cap.
Te izbești de zid și ți se taie filmul.
Te trezești mut,
nu-ți mai amintești nimic din ce ai trăit până atunci.
E ca și cum ai găsi o căprioară lovită de o mașină la marginea șoselei
Și pentru a-i opri durerea o împuști.
Folosești pistolul furat astă-vară din cabana de la Moeciu.
Nu știi prea bine să tragi, dar de dragul căprioarei țintești un organ vital și «paf».
Răsună în toată camera.
În unele nopți nu vrei să fii singur și te bagi în pat cu un alt corp cald.
Lași luminile aprinse nu pentru că te-ai teme,
dar la 16 ani nu-i ok să dormi cu lumina stinsă și cu un alt corp lângă tine.

Brownies și rock’n’roll
obișnuiam să beau cafeaua
cu mult lapte și scorțișoară până și vara.
la 30 de grade cu plus sau minus nu-ți mai vine să taci.
pui mâna pe telefon,
formezi un număr la nimereală.
sună timp de treizeci de secunde,
treizeci de fucking secunde în care nodul din gât îți crește și tot crește.
îți repeți poezia în gând
vocea necunoscută îți răspunde.
ți se taie respirația
te sufoci.
treizeci de fucking secunde în care îți derulezi cadrele mai puțin bune.
Se aude Queen pe fundal și adormi.
Încă puțin și gata.
Ce rămâne după carne?

Mă joc de câțiva ani de-a v-ați ascunselea cu mine însămi.
Mi se face pielea găină de la caise verzi,
piersici cu puf de copilărie și atingeri de băiat timid.
Țiganca urlă la colț de stradă „Fiare vechi cumpărăm!” și pulsul mi se accelerează.
Nu, dragule, nu ți-am greșit numele!
La 24 de ani de-abia știam să deschid un șliț fără să-mi transpire palmele.
„Ce-ti mai place să te joci, șeico!”
Am venit aici din frică și bătăile mele de inimă adaugă o nouă teamă în gașca lor notorie.
Am rămas blocată într-un joc de-a v-ați ascunselea cu mine însămi într-o grădină cu plopi unde mă așteaptă tata.

N-am părăsit patul azi-noapte
Știu, însă ti-am simțit privirea.
Hai să-ți citesc o poezie cu toamnă și pere.
Nu mai știu a cui e.
Nici eu nu știu cine a scris-o.
Show me something.
Ți-aș arata și oase și străzi și piele și suflet.
O să-mi arăți, sunt sigur.
Va ploua când vom fi goi.
Știu că așa va fi, la asta m-am gândit și eu.
Vreau doar să te fixez cu privirea.
Păi ne vom uita unul la altul.
Vom intra unul în celălalt.
Ești binevenită.
Ești binevenit.

Devine aproape bizar aerul
Când te uiți la mine
Printre degete.
Mă privești cu aceeași mirare
Cu care un copil adulmecă un sân:
Firesc, instinctual și lung înainte
Să-l înhațe și să sugă viață!

Când fumez printre zgârie-nori mă ascund în lumea din căști. 
Privesc cu coada ochiului
paradisul care ar fi putut să fie pe o plajă albă,
ferită de sunete și feeling-uri.
Mai adaug o literă în gașca de Nu-uri,
o lingură de sare pe buze sub formă de lichid,
mă întorc în stația lui 182 unde mi-ai legat brațele cu o cravată.
Dimineața ți-am golit sticlele de parfum și m-am rugat să îți păstrez vânătăile, oglinzile și tăcerea.
Când fumez printre zgârie-nori închid ochii,
mă opresc cinci minute din respirat și poate-poate
nu mă mai blochez când zdrobesc țigara de asfalt.

La ce te gândești când lași urme în zăpadă?
„Ecuația cu trei necunoscute se poate rezolva prin radical de buză înmulțit cu cosinus de cotangentă atriu”
Tocurile bat pe inimă
Tic-tac
Tic-tac
Tic-tac
Necontrolat.
„Am uitat să-mi schimb pansamentul,
Rana se infectează dacă o ating prea mulți oameni!”
Degetele tastează încă o minciună:
„O să mă închid în carapace.
O să fumez ca să mă sincronizez”
La ce te gândești când tragi din țigară?
„Iar mi-am scris jumătate de gând”
Carnea miroase a străin
„Ecuațiile cu trei necunoscute își au rezolvarea în liniștea de dincolo.”

Zâmbesc tâmp de aproape patruzeci de zile.
De când mă trezesc cu miros de cafea rafinată în nări.
Am visat timp de nouăzeci de zile că voi revedea fiarele,
șoseaua națională și calea ferată.
Mi-am cusut un cocon în jurul picioarelor
Poate vor rămâne acolo.
În limba ta bolborosesc,
Nu știu să-mi mișc buzele de sus în jos
Sparg peretele unde foamea ne înghite.
Nu-s nici prima și nici ultima puștoaică de pe trotuar
Care-și aruncă prezentul la gunoi.

Foto main: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10152128694432523&set=a.422307712522&type=3&theater  via andreialexandru.ddt.ro

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.