Florin Hulubei ne-a scris despre el următoarele: „Sunt născut pe 17 mai 1973 și scriu din pură plăcere. Sunt pasionat de literatură și citesc multă literatură română contemporană (proză și poezie), printre poeții mei preferați fiind Claudiu Komartin, Ștefan Manasia, Vlad Moldovan, Rareș Moldovan, Andra Rotaru, Val Chimic și Gabriela Eftimie…

Florin Hulubei

În afară de literatură, nu pot să trăiesc fără muzică (în principal, rock de mai multe genuri – clasic, thrash, progressive, goth, doom, heavy metal), dar și clasică, ambiental – new age, world music și sunt un cinefil (maniac) – între alții îi prefer pe Bergman, Kurosawa, Takeshi Kitano, Fellini, Scorsese etc. etc. etc.

Menționez că nu am publicat până în prezent decât online, pe site-uri de gen agonia.rohermeneia.ro și, pentru foarte scurt timp, atunci când exista, pe clubliterar.”

Ce vrei să te faci când vei fi mare

Nu plânge
oricum nu vei rezolva nimic cu lacrimile
mai bine spune
ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?
mă întreba tata când veneam lovit de la fotbal
și nu știam ce să-i răspund
eu doar visam să fiu un astronaut neînfricat
dar pe la 8 ani am plâns o noapte când am aflat că
Vader îi tăiase mâna lui Luke
deși nu văzusem Star Wars
ci aflasem de la Cezărică, puștiul din scara trei

Suferă, îți spunea mama,
când pierdeai mereu la fotbal
sau când Geanina prima ta iubire din clasa I
avea ochi numai pentru colegul Mihai
mai târziu vei fi răsplătit
habar n-aveai cum
pentru că niciodată nu aveai impresia că
unele lucruri se compensează în viață

Și în liceu, în curtea cu platani și plină de rockeri
visai la o trupă a ta și la o mie de alte lucruri
care oricum nu aveau să se îndeplinească
pentru că unele întâmplări rămân suspendate
într-o altă dimensiune și nimeni
nu le poate face să se petreacă

Așa că lasă bătrânul râu al vorbelor nerostite
să curgă în continuare
și privește cu detașare
la micile clădiri ale orașului
sufocat de apusul creol
pentru că mâine încă nu există
și visele sunt întotdeauna
doar o capcană întinsă
pentru naivii care
nu cred deloc în ziua de astăzi

Strange days

sunt zile când treci prin sufragerie
– lumina aproape cețoasă –
și degetele-ți devin deodată translucide
de parcă o boală stranie îți invadează corpul

drumul spre școală și sunetele nefirești
ale dimineții nu te trezesc din reverie
doar imaginea vagă a sălii de cinema
îți induce amintirea unei femei frumoase
care traversează un coridor lung și întunecat

calci pe trotuare cu grijă
ar putea să-ți asculte pașii
nu liniștea ci teama că ar putea
să iasă la suprafață ca o lavă
te face să încetinești

în fața cofetăriei
un copil își mănâncă înghețata
zâmbetul lui te aduce în pragul isteriei

Swedish Blue

de-a lungul cheiului în noaptea ca un
pulover (bleumarin) de la neckerman
printre malmöiții amețiți de bunăstare
și bicicletele lor elegante

în Stortorget ne-am ținut respirația:
luna era o plătică albă plonjînd printre
ramurile aproape străvezii ale copacilor
și ți-am spus:
„I don’t mind dying, I just don’t wanna go out like some punk”

acolo,
în orașul din sud,
am cunoscut mai întîi
plăcerea ascuțită a
gerului amestecat cu votcă
plăcerea simplă a somonilor
visînd la o altă eliberare
din plasele pescarilor rătăciți
departe de neveste infidele
de copiii blonzi și tăcuți
cu lunetele mereu îndreptate
înspre tropice

târziu,
un veac de liniște tristă, medievală
s-a așternut între noi
ca un somn
nesfârșit

Crochiuri nostalgice

*
luminile dizolvate în noapte
doar câteva pîlpâiri în câte un bloc mai îndepărtat
siluete rotunde zvâcnind în spatele câte unei perdele
cortina noastră cea de toate nopțile acoperind firav
o scenă spre care fluturi și țânțari roiesc alandala

*
sunetele nopții sunt păsări de pradă pentru timpane
spumă a zilelor umplând fiecare minut de beznă
părăsită o femeie plânge ușor lacrimile îi cad peste o mușcată
din fereastră și umbra mea ca un câine se alungește spre pervazul ei
vrea să culeagă luna într-un gest de compasiune spontană

*
țin în mâini o fotografie
am găsit-o pe jos în gara slab luminată
bricheta de alamă căzută pe ea a lăsat
urme vagi de unsoare și chipul
pare acum venit de undeva din trecut
un punct luminos pe fruntea unei fete frumoase
un zâmbet șters și ușor nostalgic îmi strivește amărăciunea
din ochii ei ca o mediterană
culorile ning peste călătorii trenurilor de noapte

*
mângâie cu privirea cutele șterse de vremi ale clădirilor
sparge un balon de săpun și un râset de copil
va exploda moale și va trezi dimineața din amorțeală
toate orele dezolante sunt o spumă groasă
în care ne curățăm gândurile chiar dacă pentru câteva minute
ne urâm mai intens ca în miezul unui orgasm

*
existența e gelatina din care ne adăpăm visele
la capătul ei totul se remodelează firesc
ca o trecere simplă dintr-o stare de agregare în alta
numai corpurile se sfiesc să continue
ca și cum cineva le-ar dezgoli printr-un gest ferm
și numai sufletul hăituit între coaste ar pluti
ca un nor prin aerul dintr-odată mai aspru

*
și la urmă
dezamăgirea cu gustul ei aproape proaspăt
inundându-ți gingiile într-o senzație lipicioasă
atât cât să te trezești dimineața cu aceeași grijă
să te speli să mănânci să te îmbraci
și o dată ieșit pe ușă aerul tare
să te lovească din plin ca o torpilă
rătăcită pe câmpul plin de răniți
în timp ce tu cauți cu înfrigurare
urmele camarazilor dispăruți în luptă

Precaritate

în oricare din universurile posibile
îngeri melancolici veghează la marginea morții
gata să apese la momentul oportun
butonul roșu prin care trecerea dintr-o existență în alta
se face fără a ne tulbura mersul împleticit
prin subteranele ființei

ei vor pretinde că nu văd ce se întâmplă
și cu o nonșalanță bine cântărită
își vor trece umbrele peste zidul rece al cetății
în care sfinți necanonizați vor murmura
revolte niciodată planificate să izbucnească

Umbra păsărilor

păsări cu ciocul rupt traversează orașul
sirene târzii se aud dinspre mare
99 de zile au trecut de la ultima cursă
și de atunci animale bolnave
ne ocupă trupurile
cu căldura lor
infernală

să petrecem mai mult timp împreună îmi spui
te aprob printr-un rotocol
din țigara abia aprinsă
privind la ciudatele traiectorii
desenate de oameni pe străzile
aproape desprinse dintr-un tablou

e o toamnă prea simplă
și nu știm dacă iarna asta va ninge
dar pornim la drum către munți
cu speranță și teamă
prin soarele abia mijind dintre cețuri
peste orașul răvășit de motoare
și mirosul de pește stricat

în zori se vor face o sută de zile
de când ultimul feribot a trecut
prin portul plin cu mateloți fără slujbă
dar noi vom porni la drum înspre munți
călăuziți doar de umbrele păsărilor
și de animalele noastre bolnave
iubito

Nostalgie

un soare de graffiti
străjuiește și azi aleea
care duce spre blocul tău
cândva mâncam vafe
în ușa neagră a cinematografului
acolo am văzut pentru prima oară:
spaima lua forma unor păsări alb-negre
îți serbezi din când în când
ziua de naștere, ziua nunții, ziua plecării
păstrezi fotografii galbene
în liceu te lăudai că ai polaroid
făceai fotografii pereților
spuneai că ascund istorie
un copil mușcă dintr-un snickers
mâna ta pe creștetul lui blond
îmi furnică pielea

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.