Daniela Bîrzu s-a născut la Iași în 13 mai 1971. Locuiește în localitatea Valea Lupului, Iași. Studii: Colegiul Național Iași; Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, secția Energetică.

Începe să scrie poezie în 2010, postând în diverse reviste și pagini on-line. Publică poeme în revistele Mozaicul, Prăvălia culturală, Traducerile de sâmbătă, Sintagme literare, Cenaclul eCreator, Parnas, New York Magazin, O Mie de Semne.

În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem.

A publicat volumele de poezie: Magazinul de piane, Editura Opera, 2011; Trandafiri pe viscere, Editura Karth, 2014; Zone de acces, Editura Rocart, 2020.

soare de sticlă

//

peste soare s-a așezat o pânză
de sticlă foarte subțire
ne trezim în dimineața în care întunericul dispare foarte repede
am văzut pe luna plină
ca într-un cinematograf toată istoria lumii
toate poveștile ei de dragoste
ciuma din evul mediu
distincția renașterii

pielea noastră fragilă s-a făcut o plasă de oțel
tastele de la laptop se aprind când le atingem
așa e și cu durerea cu frica
a început să ningă as-noapte și ne-am trezit dimineață
mai aproape de cer cu doi centimetri
pașii noștri au lăsat urme
ne-am amintit
că azi lumea ne cere să stăm cât mai departe unii de alții
e o altă poveste care se proiectează pe ecranul lunii

soarele de sticlă își împrăștie razele peste casele noastre
absoarbe luna în strălucirea lui

noi am adormit deja pe pernele de sticlă
în ele ni se reflectă chipurile frumoase
cu ochii închiși

mâine o să ne jucăm,
dar ceva în creierele noastre nu va uita
vom simți în continuare
presiunea nefericirea și frica

când vom privi luna din nou
va fi albă goală și rece ca întotdeauna
un cinematograf gol uitat undeva într-un oraș de provincie
chipurile noastre/ păsări de sticlă se vor oglindi în ea
suntem copii iarăși dar
facem oameni triști de zăpadă le legăm eșarfe la gât
până aproape îi sugrumăm
și nu știm de ce
nu știm

winter rise

//

când nu te mai vindeci e ca și cum ai scrie
pe pereții camerei tale
aceasta nu mai e camera mea.
te trezești înmormântat în mătăsuri albe
într-un pământ negru
reavăn proaspăt săpat.
dar nu ești moartă ești la fel de vie ca oricând
ai vise
pentru că dormi
visezi că răsare iarna ca un soare.
că ai lăsat

inimi și orhidee să se usuce pe pervaz
particule atomice
de la bombele cu hidrogen
aruncate cândva în deșerturile Americii

//

ți-au luat de acasă trupul și l-au învelit
în otravă

cineva te-a dat jos din pat cu brațele, cineva cu brațe moi
cineva care știa ce se întâmplă cu tine
când dormi
te-a pus pe pervaz

împreună cu inima și florile
dar brațele îți lipseau

voiai să te strângă la piept
în loc de asta ele te-au împins în afară

o clipă doar și jos a fost liniște senin și pace
o clipă doar și totul a fost distorsionare
cum te uiți printr-o lentilă
opacă la soarele de iarnă

acum
un tren lung fără călători trece prin fața ta
se izbește de gară
și asta nu te mai sperie
ești în pământul moale și rece

îmbrăcată într-o rochie frumoasă
pe care ți-ai cumpărat-o de la Zara
ai stat singură în camera ta
și te-ai privit în oglindă

o clipă doar și brațele
te-au cuprins din nou

dar acum știai ce o să se întâmple
și ai rămas încremenită
și nu ai făcut nimic
iar
soarele de iarnă abia răsărea.

cântec de leagăn

//

abia în ianuarie au căzut toate frunzele.
frunze albite cu clor,
în grădina din spatele casei.
păsările păreau de sticlă.
copacii căpătaseră forme de cristal.
eu priveam de la geam și auzeam trenul cum fluiera în vale.
nu mai ningea.
dacă aș descrie mai departe cum era
aș zice că totul părea pe moarte.

pentru că geamurile erau negre și tot ce vedeam era
negativul unui film vechi.
am tras până la capăt de bandă.
am rupt ultimul cadru și l-am pus ca pe o fotografie în
geam.
prin fața mea trecea trenul fluierând mai departe.
mi-am văzut de zeci de ori fața în geamurile vagoanelor.
ceilalți mă priveau și ei. dar nu reușeam să mă urc.

am oprit filmul și m-am întors acasă,
nimeni nu mă auzea. era liniște.

duritatea suprafețelor pe care călcam
mă făcea să simt că sunt vie.
am spart o pasăre de sticlă, am luat o frunză albă în mâini.
și așa mi s-a părut atunci că e viața mea.
așa mi s-a părut atunci că e viața tuturor oamenilor.
o pasăre spartă, o frunză ruptă,  un tren care nu se mai
oprea
un soare
care se legăna, se legăna.

snow apocalypse

//

zăpada a pătruns până în camera mea
încă nu dorm
aștept cu ochii deschiși
electrici
să treacă iarna
să mă desprind de toate frânele pe care le pune
o locomotivă de tren când se apropie de oraș.

cum se vede orașul în depărtare.
o omidă strălucitoare lascivă pe care îmi doresc să o
ating.
trebuie să întrerupi fiecare frază ca să te gândești
// și tot se moare//

soarele mi se pare că rămâne în urma mea
mi se pare că sunt un cadavru cu părul lung
mă joc cu părul meu
e aspru ca țoalele pe care le făcea bunica
când mă sui în tren deja e noapte și ar trebui să adorm
dar din nou vreau să simt fiecare clipă ca pe un camion
ce trece pe lângă mine și mă zguduie

dau perdelele la o parte și scot capul pe geam
văd tot trenul într-o curbă
câmpul deschis pe care mama m-a născut
văd stropii de ninsoare
alunecând spre șinele curate
mă țin strâns să nu cad
orice dar să nu cad.

de ce sunt atât de rece?
am uitat să mă îmbrac cu paltonul mamei
ca să o țin minte mai bine

vreau să ajung acasă
în camera mea plină de zăpadă
să dau plapuma la o parte
și să mă ghemuiesc acolo
ca într-un mormânt
// sunt o făptură făcută din ghips //

vreau să visez orașul fremătând, sclipitor
vreau sa îl văd încă o dată cu ochii mei electrici
cum își stinge treptat luminile
una câte una
iar blocurile lui înalte
se dărâmă unul câte unul
vreau să mă văd în trenul care gonește prin ninsoare
și nu se mai oprește ca într-o apocalipsă din filme dar
trebuie să întrerup fiecare mișcare a mea sacadată și să scriu
// și tot se moare//

what else can be there

//

lumina aspră căzută din ferestrele
peste care ceața și-a întins valurile
se așază acum la masă

înconjoară trupul de câteva ori
înainte să-mi intre în suflet
acolo e totul un fel de gri
un ocean de pesticide abia format
pungi nereciclate

ei nu se uită la mine.
sunt singura dintre oamenii
care vorbesc cea mai străină limbă.
ei stau așezați la mesele din jurul piscinei

și apa cu stropi calzi
le udă picioarele
băuturile curg vin și multe porții
de lava cake

e cald afară
dar cumva înăuntrul meu e rece
pentru că înot în oceanul transparent
sunt acolo și vietăți de care mă tem

găsesc un drum în care mi se înmoaie tocurile
sunt cea mai frumoasă ființă de aici

la mare adâncime am găsit nervi distruși și
găuri în organe
ca niște peșteri

le-am explorat
aici am dat și peste un vapor scufundat demult
what else can be there
o fisură gigantică în stern
o frică uriașă din lemn putrezit

ei nu mă pot vedea aici
dar eu mă uit la ei
și cobor tot mai adânc ca un scafandru
de pe national geographic

mă împiedic de sedimente
aici frumusețea nu-mi folosește la nimic

trebuie să ies
să merg la piscina de la marginea orașului
să comand un whisky și o lava cake

între timp lumina aspră a învelit
în cearșafuri toate teritoriile
valurile de ceață au adus tristețe

ei se uită la mine și mă văd cum sparg paharele
plec înspre oraș cu tocurile mele ascuțite

fac un zgomot strident pe asfalt
sunt îmbrăcată în pungile nereciclate și alge albastre

ei mă adoră așa cum sunt.
eu îmi ador tristețea și frica

și mă scufund tot mai mult.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.