Vlad Beu își pregătește cu multă răbdare volumul de debut (bravo lui!), dovedind prin asta că un rezultat bun poate fi obținut (și) dacă graba frisonantă (adesea înșelătoare) a primei apariții editoriale e înlocuită de mai înțeleapta așteptare a momentului în care autoexigența și atenția poetic-distributivă se află în faza de zenit productiv.

Fiind unul dintre cei care au avut privilegiul de a fi martori la transformarea acestui volum, nu pot decât să vă garantez că rezultatul este unul pe măsura efortului. Vlad a studiat atent fiecare fază a acestei transformări, alegând pixel cu pixel, dacă-mi este permisă o astfel de exprimare, versurile care compun aceste poeme în care se simte nu emoția viitorului debut, ci vocea unui poet matur, care își stăpânește modalitățile de expresie.

Este, de fapt, paradoxul viitoarei apariții editoriale (pe care mi-o doresc, nerăbdător și imatur cum sunt, cât mai curând posibil), fiindcă Vlad Beu, chiar dacă în zona adesea zgomotoasă a literaturii autohtone este o prezență foarte discretă (portofoliul lui nu include un CV literar stufos), are toate atuurile pentru a se poziționa din start ca fiind una dintre vocile cu relevanță în poezia noastră.

Am ales trei poeme din acest viitor volum și sper din tot sufletul să primească girul vostru, fiindcă merită cu prisosință, mai ales că textele de mai jos vin ca o promisiune pentru satisfacții estetico-poetice foarte consistente.

la început (nu) a fost cartierul 

într-un filmuleț pe youtube 
slavoj zizek parafrazează un filozof
nu-și aduce aminte numele lui

spune că dumnezeu
a fost un programator 
leneș

nu și-a bătut capul să implementeze
să dea un sens, să lege firele 
acelor părți unde a presupus 
că nicio pată de lumină
nu va ajunge
vreodată

i s-a rupt domnului de zonele periferice, 
subatomice

ca o cameră fără interior 
dintr-un joc video
poarta logică nu permite accesul –
simplu decor

dar pe fluxul fecund al probabilităților minore
ușa camerei se deschide

ecrane albastre, siguranțe sărite, panică în corporația creației

acolo m-am născut eu.

între blocuri în cartiere în betoane în antenele parabolice în zidurile muie dinamo

creatorul meu a venit în grabă 
să meșterească ceva din mers 
mereu la o jumătate de pas 
în spatele ochilor mei

văd partea neîncepută a realității

40 azi

aducere aminte ale altor bărbați la 40
ai copilăriei desigur 

ai liniștii celor care fără să lupte

au eliberat teritoriul de ei mai tineri întotdeauna mai bătrâni

vremea autoexorcizărilor pesemne trecuse

pe toată întinderea – exteriori
chiar și în lungile lor tăceri, mereu răspunsul întotdeauna 
acțiunea

mai înjurau, desigur, mai luau la rost
nu de puține ori (și fără niciun chef) 
își foloseau cureaua – fâșie lungă din piele, cânepă, material plastic cu numeroase întrebuințări (DEX)

dar totul făcea parte dintr-un plan
rupt din rai pe care bărbații
la 40 îl puneau în practică
punct cu punct
zi de zi

au început să vină zile 
în care pânza trosnește 
sub greutatea elefanților
sunt lăsat 
să-mi imaginez interiorul
bărbaților la 40
nu erau perfect exteriori
în întuneric înăuntrul lor
un arici singur
fragil orfan mofturos
(cu alți arici la interior)
încărca acele furiei în sângele bărbaților 
la 40

dar nu mă las ușor păcălit
îmi aduc aminte

că ei înșiși erau liberul arbitru
perfect egali forței care le mișca brațele
o înțelegeau și stăpâneau
o aveau la degetul mic
pusă la punct în trecuturi
de care nu se vorbea niciodată

pentru că toate ale lor erau produsul
unui aparat nemțesc

de fabricat o lume mai bună

care prin definiție știe ce trebuie când trebuie cât trebuie

în așteptarea curierului azi e ziua în care o să primesc și
eu propriul aparat nemțesc

insectar de vibrații

a venit în grabă dumnezeu
între blocuri în cartiere în betoane în antenele parabolice în zidurile muie dinamo

a îmblânzit cu gumă turbo șuturile în fund ale băieților mari

a făcut să curgă cico din cișmelele portabile

a vegheat zborul fâlfâit al mingii de 35
și nu s-a spart, prima minune pe bune la care am luat parte

a ținut de șase
(există colaje de impresii care îmi spun că încă mai ține le cred pe cuvânt)

ceva mai târziu, dumnezeul meu s-a retras într-un fel 
cam la modă
ca o apariție a lui michael în sens contrar
un insectar de vibrații reîntors în casetofonul cu căști
a lăsat contactul direct cu viața ascuțită 
care taie de la distanță 
contactul cu biologia chinuitoare
chimia care liniștește

luptam cu forțe înțelese
prea bine înțelese

adevărul adevărat pe care îl țineam
captiv în stomac
a țâșnit spre alte forme de conservare
ca un dribling alb-negru
văzut în nopțile
americane

te-ai parașutat și-n cămine
în regie grozăvești moxa 
și în altele ale căror nume nimeni
nu și le mai aduce aminte

te-ai întrupat și iar întrupat
ai luat nume și forme
concrete efervescente intransigente
forma căldurii paturilor suprapuse 
care unifică simțurile
malaxând exteriorul nu mai era decât o pastă proaspăt ieșită din mașina de tocat carne

cartofii prăjiți pe reșoul portabil
scăldați în ketchup
și țigările la bucată 
mai mereu aveai 
una în plus

forma liniilor subțiri care fac noduri în vis
țes o pânză nouă invizibilă încă
camera ta cu interior de mai târziu

iar în anul 2000 
cu degetul lung pe întrerupător
ne-am resetat și noi
de câteva ori
stăteai în fotoliu în garsoniera noastră etaj 8 
nemișcat meștereai niveluri noi
pe bandă rulantă
cu voința asta a ta o să ajungi departe 
voiam să te încurajez, dar nu puteam
eram întins, atins 
de o tristețe ascunsă în fisuri mici
a supraviețuit –
gândaci de bucătărie 
care m-au pus pe pauză
câteva cadre

m-ai repornit

împreună am luat liftul
am urcat în blocuri de sticlă și aer condiționat
ai stat pe gânduri dar nu prea
ai înțeles repede ce avem de făcut
te-ai răstignit pâlnie în fibra optică
omniprezent în forma rafalelor de microbiți
care au compus și descompus viața 
în imagini simple rupestre scene de vânătoare 
de fertilitate și supraviețuire
la fel peste tot oricând
în peșteri sau
în pânza subțire a păianjenului mondial

s-a rupt am căzut împreună 
ne-am ținut în brațe
totul iertat totul uitat
mi-ai spus că vieți mai găsim 
noi o luăm de la capăt

doi elefanți întorși între ruine pe vârfuri printre cioburi
reconstruim cartierul din piese mici.

teritoriul era eliberat de noi mai tineri întotdeauna mai bătrâni

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.