Olga Ștefan (n. 1988, Hunedoara) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca. În 2019 a obținut titlul de doctor în Științele filologiei, elaborând, sub îndrumarea profesorului dr. Corin Braga, lucrarea Imagini vii, corpuri artificiale. Conceptul de simulacru și ipostaze ale copiei fără referent.
Debutul său asumat în poezie este volumul Toate ceasurile (Editura Vinea, 2006, distins cu Marele Premiu „Tudor Arghezi”). Acesta a fost urmat, la un deceniu distanță, de Saturn, zeul (Editura Charmides, 2016) și Charles Dickens (Editura frACTalia, 2017, nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei). În 2020 i-a apărut la Editura Paralela 45 volumul de poezie Civilizații (colecția Biblioteca românească).
Selecții din poezia sa au fost traduse în greacă și publicate în Antologia tinerilor poeți (Editura Vakxikon, 2019). Este, de asemenea, prezentă în mai multe antologii publicate în România.
[Biologie]
„o biologie care nu permite excese”.
cum aș zice și că un set de bijuterii
din argint indian, prea masiv, nu-mi folosește.
îl port în oglinzi, până la oxidare.
într-o rutină care nu purta numele de rutină,
conservând limbuția fricii, dar și
produse genetice ideale,
ce gândește matrioșca cea mai mică
a familiei mixte pocăiți – hoți – badante – cerșetoare
despre toate etniile noastre morale?
frumusețea închide cercul, sfârșești pe scaunul familiar
al țicnitelor vagaboande, în distrugerea lenta a unei gradini cu glicină…
între rușine istorică și vină,
jenă și ruină,
dragostea a fost
o pâine proaspăt scoasă din cuptor
care a ajuns rece pe masa mea.
strămoșii au trăit neimpresionant,
unul dintre ei chiar și-a consemnat în jurnal foamea:
vulnerabil, micul soldat
trece munții – nici spectru, nici penat, ceva ca un picior amputat
pe care victima îl pomenește cu dragoste –
ai zice că trauma ocupă mai mult loc pe hard
decât bucuria. nimeni n-ar recunoaște că cea mai frumoasă amintire
nu e biologia (tabloul de familie, afiș electoral pentru zeul ADN, cu ce aleg
și discriminează genele), ci
supraviețuirea voluntară sau creativă
(eforturile creierului împingând micul vagon cu minereu de fier pe șine)
soarta tragică a mamei hippie, întotdeauna pe jumătate leșinată, bătută și jefuită de corpul ei demn, devine, la capătul sitcomului, comedie;
un rest de peliculă –
femeia machiată grosolan ca să pară bătrână și fanată
scoate limba „la cameră”…
aud ploaia prin casă
ca pe o fiică adolescentă intoarsă în patul ei
abia spre dimineață, dar nu plouă.
sub tricou îi scârțâie inima, pare nouă, ca un cuțit folosit o singură dată.
o sfatuiesc să scape de ea, și scapă.
[Zeița]
partea mea de noapte miroase a mâl și are șapte etaje între care s-a blocat – și
a murit pe loc – o fată. dar e umilitor să le urci.
vin în fața dumneavoastră ca o tablă zgâriată de jos
până sus
cu verbe
într-o limbă pe care am știut-o odată, și, dacă atunci o vorbeam în șoaptă, acum, că o strig din rărunchi, aș putea-o uita.
până și fantezia că înțelegi ce vreau să-ți spun are ceva dintr-o intervenție precipitată
în timpul unui absurd control de rutină,
/tu locuiești într-o țară mereu gravidă, care, de poftă, gustă din toate tradițiile, apoi le varsă în ghena unui bloc de înalți demnitari, se umple de bube și ciugulește
ochii personajelor pozitive din canonul literar/
„am auzit că ai fost nu doar o mare poetă, ci și o mare curvă”, i-au spus îngerii funcționari-la-stat, înainte s-o mute la 3 camere, vizavi de orfelinat,
dar mulțumirea e un ecosistem devastat,
confirmând:
pe când crede că e fericit, omul se-mbolnăvește și cade la pat,
prin inima ei de parc englezesc trec căruțe cu lemne, gunoaie și fiare,
ce vor încălzi, va fi și incendiat, doar
arhitectul fericirii se prăbușește în nesimțire și vrea
partea asta de noapte, partea mea
de furie,
ceva întins, rupt
sau care te poate mușca,
în poeme-lături citite cu picioarele-desfăcute/
mult peste precocitatea adolescentelor prevăzute
cu superstiții-stele-fixe și bisturie
/un gest din folclor/
poeți lăutari
criticul taie cu pixul friptura-n sânge
a geniilor
hrănite (până târziu și foarte precar) la sânul
șomajului pe viață (într-o altă versiune a mitului: piept;
perfuzie, biberon înfundat cu mercur, ciob dintr-o fereastră,
să rămâi nu doar fără țară, ci și fără
limbă).
cea mai mare poetă a naturii
își plimbă
în lesă erudiția. n-o lasă liberă niciodată. îi face rost de carne crudă,
îi poartă pe dos pielea vărgată, ca să țină mai mult.
dă pe gât vodkă îndoită cu apă,
traversează calea ferată, un lan de porumb, Calea Lactee
și Acheronul.
[Pe prispă]
să recuperezi traume care au fost ale bunicilor tăi, ale părinților lor;
dar bunicii tăi au murit; părinții lor au murit; afli care e casa lor și, dacă ai noroc,
găsești în vatră
o oglindă afumată, o jumătate din armătura unui pieptăn, mici mizerii
care nu încap într-o istorie a
umiliților. tatăl tău – din ultima generație de tați-soldați – te duce la râu,
râul a înghețat; îți amintești o vară între bulboane. imaginarul californiei
cu piscine-plămân și nopți întretăiate de linii pe brațe
înăbușă deja bucuria balcanică; nici dulciurile orientale nu mai sunt dulci
(poți să vopsești ouă de paște cu sângele unei femei musulmane?)
să recuperezi traume, de unde să le iei?
străbunicul meu povestește despre foame și cred că o avem și noi:
o memorie despre foame și rochii din crep
care au ieșit din război, întregi,
prețioase până la dispreț – pâine cu Răpirea din Serai
și milionarii de la miezul nopții sunt acum cerșetorii de zi cu zi.
apoi vine fericirea și,
deși știi să înoți,
să te ții la suprafață,
să sari peste val,
te îneci.
mergi sub pământ pe picioroange de sticlă.
autoritatea te împinge tot mai la fund.
ce fac morții din voia lor?
se ridică la suprafață.
dau pereții casei de veci cu var.
de la tatăl meu am învățat un lucru final:
dacă nu mai exiști, n-au cum să te vadă.
pe urmă l-am visat tot mai rar.
