Elena Bălășanu s-a născut pe 24 noiembrie 1982 în Craiova. Este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din Craiova, promoția 2005. A debutat editorial cu volumul „Singurătatea nu ne face mai buni”, Editura Aius, Craiova, 2020. A publicat un grupaj de poeme pe O Mie de Semne.

Mai multe amănunte biografice aflăm de pe coperta a patra a volumului, dintr-o notă semnată de Liviu Antonesei:

„Când am postat primul poem al Elenei Bălășanu – și foarte rar mi s-a întâmplat să pot evalua un poet după lectura unui singur text – am sfătuit-o pe autoare să rezolve problema debutului în volum, mai ales că în reviste publicase, câștigase concursuri de poezie. Nu știam atunci că tocmai fusese finalistă la concursul pentru Premiul Național pentru debut în poezie Constantin Nisipeanu. Spre deosebire de cei mai mulți dintre poeții tineri, foarte grăbiți să debuteze în volum, Elena Bălășanu a preferat drumul lung. A lucrat câțiva ani la acest volum, l-a epurat și cizelat până a căpătat o anume sfericitate. Un lirism care asociază fericit tăietura precisă a frazei lirice cu prospețimea imagistică și lexicală. Când poemul o cere, Elena nu evită imaginea insolită sau asocierea de cuvinte provocatoare. Am sesizat aceste calități încă de la lectura primului său poem cu care m-am întâlnit, pe care, fără să mai fi citit ceva, fără să știu nimic despre autoare, l-am postat la pagina mea de pe blog, cea de marți, dedicată poeziei, Cercul poeților apăruți…”

semne

ești așa prostuță
– îmi spui –
iar eu mă supăr

da știu plâng adesea fără motiv
îți vorbesc despre toate nimicurile
mă agăț de tine și simt că
doar așa pot să respir

e din nou primăvară
i-am arătat Ceciliei semnele
am atins mugurii de-abia treziți
cred că era un tei
acum mai toți copacii arată la fel

și noi ca toate cuplurile trecute de 16 ani
cerem tot mai puțin unul de la altul
rămâne doar iluzia că am trăit tot ce se putea
pielea noastră mirosind a flori de salcâm
locul de lângă râu unde mi-ai spus
– așa trebuie să fie și-n rai –
memoria ca un vierme ce ne ține pe loc
și noi mușcând unul din altul

nu mai înțeleg nimic din viața asta

toate lucrurile în care am crezut
s-au scurs ușor printre degete
sunt genul domestic
părăsesc perimetrul cu greu
acum ridic lingurița
și mănânc din prăjitura de ieri
o aud pe Cecilia
vrea să-i cânt ceva
înainte de culcare
și cum să nu plâng mă întreb
ce naiba caut eu aici
doar femeile adevărate au tăria
să nu se gândească la nimic
în timp ce își duc lingurița la gură
în timp ce își savurează
amestecul dulce-acrișor

prima atingere e fără luptă

unde se oprește dragostea
și unde începe lupta
femeia îmblânzită deschide
cele patru ferestre
și nu vorbește despre ea
știi și tu
e o femeie pierdută
a învățat să trăiască pe jumătate
ca multe alte femei înaintea ei

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.