Ioan Flora s-a născut pe 20 decembrie 1950 la Satu Nou, județul Pancevo, în Banatul Sârbesc, și s-a stins în București pe 3 februarie 2005. A urmat școala primară în comuna natală, iar liceul la Vârșeț. A absolvit în 1973 Facultatea de Litere a Universității din București.

A fost membru și secretar al Uniunii Scriitorilor din România, al PEN Club România și al Asociației Scriitorilor din Serbia. A colaborat, timp de peste două decenii, la cele mai importante reviste din țară și din Iugoslavia și la o serie de publicații din Germania, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Rusia, Belgia, Franța, Suedia, SUA etc.

A debutat editorial în 1970 cu volumul Valsuri. Au urmat Iedera (1975), Fișe poetice (1977), Starea de fapt (1984), O bufniță tânără pe patul morții (1988), Tălpile violete (1990), Discurs asupra struțocămilei (1995), Iepurele suedez (1997), Medeea și mașinile ei de război (1999).

A tradus în românește, integral, opera poetică a lui Vasko Popa. Este autorul și traducătorul Antologiei poeziei sârbe (sec. XIII – sec. XX, 1999).

Notele biobibliografice și poemele de mai jos au fost preluate din volumul Medeea și mașinile ei de război (Editura Institutului Cultural Român, București, 2004). Prima ediție a acestui volum, cea din 1999, a fost tradusă în limba engleză de Adam J. Sorkin și Alina Cârâc (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002) și în limba italiană de Gabriela Lungu (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004).

O VIITOARE FEMEIE

Viitoarea femeie să fi avut într-adevăr
ochi violeți?
Dar nici măcar nu-mi amintesc cu ce fir al Ariadnei despica
mămăliga în două.

Păr castaniu până-n călcâie, un surâs mai mult bănuit,
trimițând (o voi afla mai târziu) la tabloul
bătrânului da Vinci
înconjurată de dragoste și admirație.

Oricum, inima mea în gămălie de ac se prefăcea
când se-ntâmpla să trec pe lângă atelierul
având ca blazon un alambic de aramă,
din imediata apropiere a Farmaciei cu Trepte.

Ochi violeți.
Pe-atunci, o viitoare femeie.

VRABIE DE CÂMP

Între Timiș și Dunăre, hățișuri de ceață.
Mama mi s-a părut mai mică, cu trupul rătăcit
între hotarele hainelor sure.
Acuza dureri, mai mult în gând și-aproape deloc
în măruntaie.

Pășea ca o vrabie de câmp, fără a atinge asfaltul,
zâmbea cu ochii ei pieziși și părea
că n-are nimic a-mi spune.
– Ia-mă de braț, îmi zise aproape în șoaptă,
mi-e frig de la picioare.

Pasul meu se afunda până la genunchi în viscerele
metropolitane.
Mama pășea în salturi, ca o vrabie albastră de câmp
într-o cușcă învinsă.
Între Timiș și Dunăre, hățișuri de ceață.

UN FILM CU GRETA GARBO

Ninocika Iakușova către cei trei tovarăși:
«Am urât dintotdeauna plecarea păsărilor, toamna,
înspre țările capitaliste.
Dar asta e! Noi avem idealuri mărețe,
ei – o climă blândă!»

În bucătăria comună, Ana (violoncelistă în Orchestra Simfonică)
către Ninocika Iakușova:
«Gargunov ăsta!
Nici nu știi când se duce la baie sau când toarnă la NKVD!»

«Era iunie și iarna bătea la ușă.»

Foto credit Ioan Flora: https://romanianliterature.fandom.com/wiki/Ioan_Flora

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.