„Poemul săptămânii” este o rubrică la care mă gândesc de ceva vreme și pe care o pornesc astăzi, urmând ca în cel mai scurt timp să o plasez într-o zi anume, pentru a nu se suprapune cu altă rubrică de poezie precum „Poemiercuri” sau „Sâmbăta poetică”. Sper ca, puțin câte puțin, să postez poeme în fiecare zi, fiindcă există multă poezie bună în lumea asta și pentru că (sper) prin poezie putem deveni mai buni sau măcar putem scoate din noi acea bunătate pe care (din teamă? dintr-o de neînțeles reticență?) ne încăpățânăm să o ascundem, deși suntem conștienți că se află de multă vreme în fibrele spiritului nostru.
Încep, așadar, cu un poem de Claudiu Komartin din cea mai recentă carte a lui, „Autoportret în flama de sudură”, apărută la Casa de Editură Max Blecher.
Claudiu Komartin (n. 1983, București) a publicat Păpușarul și alte insomnii (2003, 2007), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009, 2010), Cobalt (2013), Dezmembrați (2015, semnat cu heteronimul Adriana Carrasco) și antologia Maeștrii unei arte muribunde (2017, 2018).
Organizează de aproape doisprezece ani evenimente de poezie contemporană și este, din 2010, redactor-șef al revistei „Poesis internațional” și al Casei de Editură Max Blecher.
A tradus, singur sau în colaborare, șase cărți de proză și cinci volume de poezie și a alcătuit și editat mai multe antologii, printre care Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (2018).
Ediții ale cărților sale au apărut în germană, sârbă, turcă și bulgară.
„Un tată se îmbolnăvește și devine bun, fiul lui învață să îl iubească. În loc de morfină și promisiuni, sec, pachetul cu lucruri care nu mai pot fi schimbate: sertarul cu decorații, cureaua, furia. Dar mai ales și înaintea celorlalte, ca un tub cu oxigen, iertarea — un pat de spital mereu ocupat, la care râvnesc amândoi în egală măsură.
Ar putea fi un kaddish această carte, dacă mortul ar fi unul singur.
Claudiu Komartin revine la geamul lui întunecos și o face splendid, profund, asumat.
Un urlet pe două voci — vocea fiului și a fiului devenit tată — Autoportret în flama de sudură este cea mai emoționantă carte pe care a scris-o.” Tatiana Țîbuleac
„Mi-a revenit în minte o imagine, eclipsa din 1999 când am ieșit în curtea blocului să mă uit la soare prin acea sticlă întunecată smulsă pe ascuns din casca de sudor a tatălui meu. Haloul orbitor acum era clar desenat și se micșora, ca și cum degetul cuiva îmi acoperea încet vizorul în spatele unei uși unde pulsa însăși viața și larma unei petreceri fără sfârșit. O astfel de sticlă neagră am găsit între rândurile acestei cărți, suspendată, fără să știi dacă te uiți prin ea în lumina orbitoare sau doar vezi lunecându-i pe suprafață reflexia unei mistuiri. Punctul de situare este aici o țintă vie greu de urmărit. Citită printre rânduri, observi cum unele le acoperă pe altele, le țin spatele protectoare și unele se dezvăluie discret cât să nu atragă atenția. Văd în Autoportret în flama de sudură o carte de trecere, despre trecere, ce vrea să surprindă și să păstreze absența imediată și cea viitoare ce leagă generații printr-o continuă pierdere. Și totuși, dincolo de nesiguranță și fragilitate, ca un semn de viață se face resimțită acut prezența unei explozii mistuitoare, ce se lasă văzută și uneori doar intuită, în care trecerea/arderea/curgerea este portretul ei cel mai fidel.” Andrei Gamarț
Visul lui Adrian
el desena marea în jurul mării,
pe care de altfel nu a văzut-o cu-adevărat
decât foarte târziu
în viață – iar asta nu l-a dezamăgit, doar
l-a făcut să se retragă puțin
în el însuși, să-și verifice inima
ca pe niște degete pline de cretă
și să încerce o bucurie nouă, singura
pe care a aflat-o după mult timp,
cu toate că undele foșneau
altfel decât crezuse,
și orizontul îi spunea altceva decât
își imaginase atâția ani,
iar stabilopozii cenușii îi păreau siluetele
unor mame care povestesc liniștit,
în timp ce-și așteaptă copiii
cât s-au făcut nevăzuți –
și și-a amintit că de fapt
până atunci numărase, foarte încet,
de la unu la treizeci și doi, că
nu mai dădea nimeni vina pe el, că venise
în sfârșit vremea să nu mai plângă,
ci să intre
și să îi caute,
unul câte unul, printre valurile îndurătoare.
/ în amintirea lui Adrian Diniș
Foto credits: Daniela Luca
Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
