Claudiu Komartin s-a născut pe 7 august 1983 la București. După absolvirea Colegiului Național „Mihai Eminescu” a urmat cursurile Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, studii întrerupte după doi ani. A debutat publicistic în 2002, iar în volum un an mai târziu, cu „Păpușarul și alte insomnii” (Editura Vinea, 2003), pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut. Al doilea volum, „Circul domestic” (Editura Cartea Românească, 2005), a fost recompensat cu Premiul Academiei Române pentru poezie. A treia carte, „Un anotimp în Berceni” (Editura Cartier, 2009) a ieșit din tipar în zilele „Revoluției tinerilor” din primăvara anului 2009, de la Chișinău. Volumul „Cobalt” (Casa de Editură Max Blecher, 2013) este dedicat regretaților Constantin Virgil Bănescu (1982-2009) și George Vasilievici (1978-2010). Doi ani mai târziu apare volumul „Dezmembrați” (Casa de Editură Max Blecher, 2015), carte prezentată  ca o traducere a unicului volum semnat de poeta mexicană Adriana Carrasco.

Din 2010 este redactor-șef al revistei „Poesis Internațional” și al Casei de Editură Max Blecher, fondată împreună cu artistul vizual Ana Toma.

Vacuum

Învinșilor li s-a lăsat poezia
Femeile în special nu au drept la recurs.
Obișnuita pendulare între umilință și furie.

Atâtea orfelinate ale durerii (și iarăși micuța sfântă
devine totuna cu Marea Stricată)
acolo Florencia o mai duce o vreme gemând în dialectul
victimei
de care orice pește se poate dispensa în
mai puțin de 30 de secunde.
Pentru orice nevinovat există un pește el poate să
renunțe la tine dintr-o mișcare –
un glonț între ochi și gata.

Toate suntem fiicele tale Clarice Lispector
unele mai curând puternice altele
mai degrabă neputincioase.
Trăind la marginea vieții, cu nebunii, cu ciuruiții, cu
cei lăsați de izbeliște
recunosc sunt ciudată în o mie de feluri deși am toate
zgârciurile la locul lor
cum să-ți spun că mă simt? – ca un castor când se rupe digul
ca o mănușă de matador sfâșiată
fâlfâind în coarnele taurului Pajarito.

Dacă voi fi mai curajoasă, atunci voi fi
în sfârșit liberă? Pântecul meu e o stâncă, nimic nu
va mai pătrunde acolo, mi-am promis
iar apoi am realizat că bunul-simț ar trebui să mă împiedice
să spun așa ceva.
Și totuși naturii i se rupe de bunul-simț
naturii i se rupe de tot – dovadă că omul e încă îngăduit.

Pentru impotenți s-a inventat pompa cu vid,
un dispozitiv care ar trebui să ajute un penis jalnic
să fie pentru câteva minute mai puțin
jalnic.

(În pompă și în jurul penisului se va crea un spațiu vid. Sângele va fi
atras în penis, unde va fi menținut, datorită condițiilor fizice create
artificial. După ce se aspiră mai mult sânge în penis, se va atașa un inel
special, cu rol similar unui garou, care împiedică sângele să se reîntoarcă
în circulația locoregională. În acest fel se va crea senzația de erecție.)

Deșteptul de Manuel spunea că în asta e o experiență
estetică începuse deja să citeze din câțiva gânditori
de seamă ai noului val.

Să fac haz? Să mă-nduioșez? Să mă dau
cu capul de pereți fiindcă eu nu voi fi niciodată în stare
să trăiesc o asemenea experiență estetică?

Inocența animalică și înduioșătoare a bărbatului
atunci când nu i se poate scula.
Ce ar mai fi de zis după asta? Unii sunt dependenți de Mexico,
alții de pompele lor. Cam atât.
Ceea ce e aici nu e-aici să rămână.
Ceea ce-i flasc va fi aruncat în vid. Nici sfinții părinți
Nu ar fi putut s-o spună mai bine.

 

(din antologia „Maeștrii unei arte muribunde” – volumul „Dezmembrați” – Poeme alese 2010-2017, Editura Cartier, 2017, colecție coordonată de Emilian Galaicu-Păun și Dorin Onofrei)    

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment