Câteva trăsături dominante se regăsesc în aproape întreaga poezie scrisă de Judith Mészáros, adunată în cele două volume: Îngeriada (1993) și We all live in a yellow submarine (1994), reunite într-o antologie[1] publicată, de curând, la Cartier. Discreția poetei reprezintă, după părerea mea, combustia tensionată a unui imaginar de-o efervescență thanatică, plasat sub zodia tenebrei și a abisului visceral. Discursul ei, adesea aluvionar, fracturat, vizează transcrierea, în regimul transei sau al hipnoticului, a unei luxurianțe imaginative sau coșmarești. Totodată, în acest discurs, întocmai ca într-un labirint senzorial și mnemonic, ființa rătăcește când pierzându-se, când regăsindu-se într-o permanentă stare de incompletitudine, de disipare continuă. În permanență, un rău generalizat pare că malaxează, cu frenezie și ostilitate, tot conținutul de umanitate, de frumos sau de luciditate al lumii întregi.
Se încearcă, în permanență, resuscitarea unui fond existențial, tot mai anemiat, care se menține la interstițiile dintre viață și moarte, dintre luciditate și delir, dintre confesiunea coșmarescului și coșmarescul confesiunii. Dacă, de pildă, în cazul Terezei de Ávila, viața interioară nu este altceva decât un receptacul al extazului mistic, Mészáros practică și ea, un soi de extaz mistic al negației. Trăirile ei contradictorii accelerează dinamica unui declin continuu, pe culmile unei existențe vascularizate de o sevă neantică.
Printre caracteristicile poeziei din Îngeriada se regăsesc: generarea unor sciziuni vizionare care proiectează, pe un ecran al delirului imagistic, o tensiune a rupturilor interioare, urmată de spasme viscerale, de fracturări mnemonice și senzoriale, de aglutinări verbale care provoacă devieri de sens și semnificație și care, nu în ultimul rând, stăpânesc un soi de frenezie umorală. În acest melanj hipnotic dintre universul uman și cel natural, întunericul, frigul sau uitarea devin elemente ale unei retorici a dezolării și a dispersării identitar-senzoriale. Pe când, contrariile se atrag, conviețuiesc într-o paradoxală armonie a unor secvențe tensionate de peisaj postapocaliptic. Spectrul dezastrului deja consumat în surdină generează o pace încremenită, stagnată, în urma căreia nu există fisură, ci doar derulări obsesive ale unor proiecții ale angoasei thanatice: ,,ningea/ din venele mele înspre afară/ strigătul înghețase pe râuri/ rotund închizându-ne/ fără nicio fisură/ fără nicio scăpare/ înalt era frigul/ tăioasă uitarea/ îngeri albi călăreau amintirile oarbe/ dinții lor luminoși/ aprindeau întunericul/ strălucitoare și mută/ moartea-mi râdea/ și nu se mai zbătea în mine cuvântul care fusesem/ muream/ nemurind/ încetasem/ de mult/ să mă visez”.
Tot ceea ce mișcă, marcat de-o lentoare apăsătoare, poartă însemnele mortificării și ale unei isterii vitaliste care iese din orice tipar expresionist, căpătând pregnanța unei devitalizări continue, a unui declin uman și natural, care capătă înveliș vizionar. Putem vorbi, astfel, despre o altă dimensiune frapantă a volumui, cea a îngeriadei demonice, reprezentate de ,,hoarda nesfârșiților îngeri/ – cruzi hăituitori”, acest aparat infernal, care stă la confluența histrionismului diavolesc cu suavitatea și inefabilul apropierii îngerești de omul aflat în impas, contrarii străbătute de sufluri apocaliptice: ,,și îngerii pășesc în vârful picioarelor/ atingându-mi ușor amintirile/ stârnind praful eternității, vai/ ce demult a fost când știam să iubesc/ și durerea/ înălțată până la frigul stelelor scuipa/ printre dinți amețiți cântece/ imagini oarbe ale mâinilor lui Dumnezeu” sau ,,o, părăsiți-mă îngeri, părăsiți-mă fiare/ aproape ucigătoare ale nemuririi/ colții voștri-nstelați/ nu-mi mai brăzdeze inima/ mâinile voastre magnetice/ nu-mi moșească tăcerile/ părăsiți-mă îngeri, păsări de pradă/ rotitoare, rotitoare/ ale gândului meu secătuit în uitare”. Aceste fapte se consumă într-un ansamblu de imagini care radiografiază întregul spectru thanatic, plin de capcane ale pierderii de sine și ale izolării permanente de orice reper sau punct de echilibru vital: ,,iar îngerii, zeloși, se-agită-n noi/ împing la loc coastele, inima/ lunecate-ntr-o parte/ limpezesc simțirea-ngreunată/ – aluviuni îmbâcsite de doruri și spaime-/ ne zâmbesc, ne trag cu ochiul, șireți/ și ne deschid în pupile fereastra neantului- o!/ eternitatea, pâlpâitoare lumânare/ vid amețit, stelosul miraj”.
Presimțirea miracolului se realizează, uneori, la limita dintre o resemnare extaziată și o transă onirică, fapt care conferă liantul unei aparente liniștiri. Pare, de asemenea, posibilă și atingerea fulgurantă a unor culmi senzorile care îi accentuează poetei și mai tare anxietatea mirajului și a iluziei: ,,și domol bănuiam/ în tremurul aerului sângelui taina/ înaltul miracol care nu se lasă atins/ decât de firele fugare/ electrizante/ ale visului”.
Ce de-al doilea volum, We all live in a yellow submarine (1994), propune, urmând tiparele distopice ale unei atmosfere de anticipație, o serie de prozopoeme jurnalier-schizoide, în care predomină transcrierea halucionatorie a unor secvențe din locuirea/ supraviețuirea în ,,submarinul cel galben”, un loc izolat, nu întodeauna securizat. Temele dominante sunt și aici, angoasa față de existența exterioară care rămâne într-un fundal incert, tentația și spaima manifestate față de aceeași senzație de letargie continuă sau de locuire într-un corp sau spațiu claustrante, de disipare identitară și corporală, de senzație de neputință și de încremenire a simțurilor. Situații care generează puseuri insolite de angoasă, de nesiguranță a spațiului și a apropierii umane, de pierdere a oricărui reper identitar sau mundan. Acest submarin are rolul unei nave care se preumblă haotic printr-un univers al anonimatului și al disoluției, în care gesturile sau faptele din interiorul mașinăriei își trădează uneori inutilitatea, disperarea: ,,La 45 grade 50 secunde latitudine nordică submarinul cel galben plutea în/ gelatina ușoară iar noi/ cu plămânii strâns lipiți de hubloul de-oțel respiram sacadat/ – palmele gura uitate atârnau de pereți – doar ochiul tău ros de staniol/ mai zâmbea/ ha! strângeți-vă șuruburile fermoarele plasma ATERIZARE FORȚATĂ!/ capul tras a rindea se bălămbăne scurt unghia luminează/ La 46 grade latitudine nordică sângele nostru fosforescent se scursese deja/ undeva mult în urma noastră”. Apar voci străine care indică posibilitatea de a fi din nou racordat la propria sensibilitate și umanitate, specifice fiecăruia. Însă, în cadrul unei degringolade a conformismului, a automatismului și a alinenării, elemente de spectacular al dezumanizării, orice gest sau faptă capătă semnificații care duc în direcția dezarticulării, dezintegrării trupești sau spirituale: ,,nimic mai important decât înșurubarea corectă a inimii în mijlocul pieptului/ – avertizau difuzoarele, cu vocea lor unduioasă/ noi stăteam cuminți, fiecare în propria-i găoace, înșurubându-ne cu atenție/ inimile în locul prescris/ totul dura vreo două-trei secunde apoi/ împinși ca de-un arc/ săream cu toții-n picioare, salutându-ne zgomotos, scuturându-ne brațele,/ azvârlindu-ne țestele-m aer hei, hei!/ mândru fiecare/ de inima lui fixă și nemișcătoare”.
Antologia se încheie cu un poem în cinci părți, pe care, sub pseudonimul Ion Paul Sebastian, poeta l-a publicat în România literară, nr. 16/ 24-30 aprilie 2002. Întregul poem desfășoară, în linia celorlalte două, o coregrafie tensionată a unei așteptări desfășurate pe același fond al disipării identitare, al anulării oricărui impuls lucid sau al oricărei prezențe umane, obiectuale sau spațiale, atinse de morbul thanatic. Versurile care urmează par a fi o replică poetică a picturii Cele două măști realizată de către Giorgio de Chirico, în care, două prezențe fără chipuri fac parte dintr-un tablou al manechiniadei, unde atât spațiul, cât și umanul sunt redate printr-o poetică tensionată a stagnării definitive, a devitalizării complete. Astfel, într-o serie de imagini carcerale, spațiul, în acest poem, devine strivitor pentru orice prezență: ,,cineva acolo mă așteaptă în timp ce eu zac între ziduri/ și nu găsesc ușa, nu găsesc pragul/ aș veni dar mă zbat/ ca o muscă nătângă în cleiul amintirii-gâlecevei/ zac înconjurată din toate părțile de oglinzi de portrete de zid/ zid/ în care bat cu pumnii țip, glasul nu poate părăsi/ dar acolo cineva într-adevăr mă așteaptă/ acolo în mâine, în timp ce eu zac în această zi fără sfârșit/ poate că moartea poate că moartea poate că moartea/ doldora de ceasuri și bani/ trece-mă trece-mă dincolo îți dăruiesc femurul meu/ tibia mea lunecoasă/ trece-mă-ți zic/ și pe mine m-așteaptă cred cineva”.
O astfel de antologie, necesară pentru cunoașterea de ansamblu a unei poete de prim-rang în literatura noastră, reprezintă radiografia unui paradox. Acela al unei poezii aflate între frenezia decăderii spirituale și înălțarea în paradisurile compensatorii ale iluziei. Un document confesiv care ne arată că bătăliile sufletești sunt mult mai important de dus, de supraviețuit în ele, decât un război care, oricum, va fi pierdut în anonimatul propriei/iluzoriei victorii.
[1] Judith Mészáros, Îngeriada, Ediție îngrijită de Claudiu Komartin, Ed. Cartier, Chișinău, 2022.
