Bogdan Vișan a fost reticent cu datele biografice, așa cum îi stă bine unui tânăr poet: „Am 17 ani, sunt elev al Colegiului Național „Unirea” Focșani (formalities checked) și în următorul fișier am două poezii care mă scutesc de o încercare – cu probabilitate mare de eșec – de a-mi continua prezentarea, tocmai pentru că spun succint prin prezența lor ce fac și ce mă pasionează, altfel n-aș ști ce fac și ce mă pasionează.”
Mai multe nu vă pot spune nici eu, în afară doar de faptul că aș fi vrut, poate, mai multe poeme, fiindcă astea două, vorba lui Mircea Cărtărescu, sunt bune, domnule, bune…
hex
spectru pantone: culori definibile în cifre și litere
câmpuri cu iarba arsă un pai în gură vibe de peliculă mută vintage
pământ prăfos între degetele de la picioare și mână și mai multe
lucruri indefinibile
rochia plină de săpun
și cum sari tu să nu te atingă fauna aridă
incandescentă
în puține secunde te-ai putea nărui ca nisipul
înțepată prea dur de pământul sticlos
sub lupă
în nicăieri/cu mașina la marginea lui
se petrece fericirea trupurilor
a chefului de bronz a inimilor coloritmice
& rămâne tot acolo
welcoming u into the trap
încă două persoane și-au pierdut viața și îi compătimesc în minte cu sugestii mașinale
(caut-o pe unde ai pierdut-o)
iar reporterița e revelația zilei
:viața e cea care se pierde
reminder să nu mai țipi după telecomandă și șosete
alții au pățit și mai rău
tot ce ai pierdut până acum
bucata de carne moartă ruptă din jurul unghiilor lacrima căzută pe iphone-ul rezistent (doar) la apă firele de păr smulse cu placa fierbinte când încercai să întinzi smocuri viscerale
un mesaj că s-a mai rătăcit ceva altul că s-ar putea să fie spam cu astfel de mesaje
acum panica în grup e mult mai drăguță & sentimentul de apartenență e călduros și mare
