Sabina Popescu are 20 de ani și este studentă la Media Digitală, Cluj-Napoca. Iată ce ne-a mai scris: „Nu am publicat nimic nicăieri, niciodată. Am scris… dintotdeauna, sub o formă sau alta. Poezie scriu din adolescență. Nu prea știu ce să mai spun despre mine. Deși mereu prezentă în lumea cuvintelor, uneori chiar ele îmi lipsesc. Aș putea vorbi la nesfârșit despre ceea ce mă înconjoară, dar să mă descriu pe mine însămi… mai greu.”

stasis

numai

în grote

noaptea anesteziază termometre iar
șoaptele strangulate anterior
devin libertate

când viaţa s-a îmbolnăvit a devenit om
(sfârşit & început)
(antegeneză & postapocalipsă)

răguşeşte

muza

cuţite urlă vechi
să zboare aripile uită
dumnezeu mai îmbătrâneşte o zi

(II)

golul
are formă
de poezie

stimuli
în formă
de versuri

ce-i ăla dor? ce-i aia senzaţie ori percepţie ori extrasenzorialitate?

din ceea ce ieri numeam inimă
iar azi gol
n-a mai
rămas decât un peisaj. atât de jalnic încât ar putea fi

pictat
& decupat

(III)

virgine
se tatuează
cu umbre de demoni
în penumbra eclipselor

somn & cuvinte & răbufniri

inima ta metagalaxia mea tu eu etc.

încerc să controlez o amestecătură de gânduri tulburi
din spatele unor monologuri
apărute din fumul
tămâii
arse

fug. fug de apropierile dintre noi
atomi rupți din
frica de ceea ce aș putea fi

îmi calc în picioare timpul
îmi asasinez biografia
& îmi sacrific aglomerările memoriei

extazurile agoniei, umbrele serii, îngheţurile tăcerii, spectrele

cerurile îţi fumegă
pacea

(IV)

labirintul prezentului
e un val de mărunțișuri
ascunse-n colțul unui gard
învechit

somnul întârzie
printre ani milenii
invoacă treptat penumbre de înger

dragostea e un dumnezeu
lipindu-se de spatele meu
poruncindu-mi să fac copii

paşi
înspre
biserică
pietre
secunde

atât de perversă încât & rugăciunea e o pasiune din infern

ekstasis

(I)

îţi îmblânzesc intenţiile
îţi descifrez replicile
& te nasc din nou
cu câteva morţi

te ţin rătăcit prin palme
stagnezi la nesfârşit în
particule proteice
subatomice

oboseală
cafeaua nu mai ajută oricât de amară ar fi ea
încă n-am învăţat
drumul spre casă

asta
numeşti tu tot
eu nu mai numesc
nimic

(II)

umbrele traversează strada
coincidenţele au fost trase la sorți

oamenii urlă
într-o limbă ce înstrăinează simțurile
în aer miros de gheenă

fredonez cântări bisericești
îndrăgostită de dimineţi

nu mă vede nimeni
deci mâzgălesc lângă cafeaua de pe verandă
silabe de gospel

ceasul bate ora 5
printre tunetele mute
ochii mă trădează

(III)

nebunia are gust de cafea amară
iar singurătatea îmi dă cubuleţe de gheaţă
departe de casă respiraţii blocate
se micşorează se înjumătăţesc
poţi să le numeri pe degete

(IV)

născută din blasfemii

teritorii
confuzii
monştri
destin

în cele din
urmă cred că e vorba
de nivelul de sofisticare al bolilor
& de reconstituire al feţei tale
despicătură între lumi
se amestecă multe lipsuri de
sens iar uşi nu se deschid niciodată
nu știu simbolurile chimice ale feţei tale
carbonizate
nu le cunosc nu mi-a fost dat să le-nțeleg

dar așez bulgării de pământ
(din care o dumnezeiţă
ţi’a sculptat faţa)
în straturi
tăiate de

lumină

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.