Sabina Popescu are 20 de ani și este studentă la Media Digitală, Cluj-Napoca. Iată ce ne-a mai scris: „Nu am publicat nimic nicăieri, niciodată. Am scris… dintotdeauna, sub o formă sau alta. Poezie scriu din adolescență. Nu prea știu ce să mai spun despre mine. Deși mereu prezentă în lumea cuvintelor, uneori chiar ele îmi lipsesc. Aș putea vorbi la nesfârșit despre ceea ce mă înconjoară, dar să mă descriu pe mine însămi… mai greu.”
stasis
numai
în grote
noaptea anesteziază termometre iar
șoaptele strangulate anterior
devin libertate
când viaţa s-a îmbolnăvit a devenit om
(sfârşit & început)
(antegeneză & postapocalipsă)
răguşeşte
muza
cuţite urlă vechi
să zboare aripile uită
dumnezeu mai îmbătrâneşte o zi
(II)
golul
are formă
de poezie
stimuli
în formă
de versuri
ce-i ăla dor? ce-i aia senzaţie ori percepţie ori extrasenzorialitate?
din ceea ce ieri numeam inimă
iar azi gol
n-a mai
rămas decât un peisaj. atât de jalnic încât ar putea fi
pictat
& decupat
(III)
virgine
se tatuează
cu umbre de demoni
în penumbra eclipselor
somn & cuvinte & răbufniri
inima ta metagalaxia mea tu eu etc.
încerc să controlez o amestecătură de gânduri tulburi
din spatele unor monologuri
apărute din fumul
tămâii
arse
fug. fug de apropierile dintre noi
atomi rupți din
frica de ceea ce aș putea fi
îmi calc în picioare timpul
îmi asasinez biografia
& îmi sacrific aglomerările memoriei
extazurile agoniei, umbrele serii, îngheţurile tăcerii, spectrele
cerurile îţi fumegă
pacea
(IV)
labirintul prezentului
e un val de mărunțișuri
ascunse-n colțul unui gard
învechit
somnul întârzie
printre ani milenii
invoacă treptat penumbre de înger
dragostea e un dumnezeu
lipindu-se de spatele meu
poruncindu-mi să fac copii
paşi
înspre
biserică
pietre
secunde
atât de perversă încât & rugăciunea e o pasiune din infern
ekstasis
(I)
îţi îmblânzesc intenţiile
îţi descifrez replicile
& te nasc din nou
cu câteva morţi
te ţin rătăcit prin palme
stagnezi la nesfârşit în
particule proteice
subatomice
oboseală
cafeaua nu mai ajută oricât de amară ar fi ea
încă n-am învăţat
drumul spre casă
asta
numeşti tu tot
eu nu mai numesc
nimic
(II)
umbrele traversează strada
coincidenţele au fost trase la sorți
oamenii urlă
într-o limbă ce înstrăinează simțurile
în aer miros de gheenă
fredonez cântări bisericești
îndrăgostită de dimineţi
nu mă vede nimeni
deci mâzgălesc lângă cafeaua de pe verandă
silabe de gospel
ceasul bate ora 5
printre tunetele mute
ochii mă trădează
(III)
nebunia are gust de cafea amară
iar singurătatea îmi dă cubuleţe de gheaţă
departe de casă respiraţii blocate
se micşorează se înjumătăţesc
poţi să le numeri pe degete
(IV)
născută din blasfemii
teritorii
confuzii
monştri
destin
în cele din
urmă cred că e vorba
de nivelul de sofisticare al bolilor
& de reconstituire al feţei tale
despicătură între lumi
se amestecă multe lipsuri de
sens iar uşi nu se deschid niciodată
nu știu simbolurile chimice ale feţei tale
carbonizate
nu le cunosc nu mi-a fost dat să le-nțeleg
dar așez bulgării de pământ
(din care o dumnezeiţă
ţi’a sculptat faţa)
în straturi
tăiate de
lumină