Florin Buzdugan, pe lângă titulatura asumată de „English Teacher & Translator”, ne-a mai spus despre el următoarele: „Am debutat în 2012 cu volumul „mai mult de trei cuvinte” (premiul de debut al Editurii Junimea la „Porni Luceafărul…”); de ceva timp mă bate gândul să mai trimit poeme spre reviste literare”.

Dragă Florin, ai mai spus că, dacă va fi cazul, aceste poeme sunt destinate publicării pe www.omiedesemne.ro Este cazul, bineînțeles, iată și dovada:

*

fumul albastru ce plutește în fața ochilor mei
oamenii galbeni ce umblă în interiorul granițelor dobândite – totul e doar fum și
oglinzi

avem șansa noastră, avem războaiele noastre – tata m-a respins când eram copil
nu ne-am întâlnit vreodată, nu ne-am iubit vreodată

dar terenurile albastre, vederea bolnăvicioasă a tendoanelor și a ligamentelor și

străzile ce mișcă sălbatic în jurul meu

sunt destul

pentru a îndura

pereții labirintului

*

ne vom lega viețile
vom fi fericiți în primele momente, vom visa în fața știrilor de la ora 5,
atrocitățile vor fi subiectul nostru preferat de discuție, dimineața
când soarele îți va tăia obrazul în două fâșii luminescente,
când furnicile ne vor invada balconul în care ne vom fuma nopțile,
când vom uita să ne vizităm părinții și socrii la ocazii.

sub pat ne vom ascunde dezamăgirile, coiturile neterminate, penalitățile, facturile, morțile,
bolile,
și fiecare zi va fi
ce noaptea nu va fi niciodată

și fiecare zi
și fiecare zi

*

vom ajunge la vârsta la care ne vom împături oasele
ne vor împăduri pieile
soarele va fi o aluniță pe umărul tău

în sufragerie va fi cald, în dormitor va fi frig
lucrurile se vor condensa
ca un fel de boală necunoscută
ca un fel de termen neînțeles

encefalopatie uremică
corticoterapie

nu ne rămân multe de zis, pe străzi se fac cozi, semafoarele arată toate roșu taurii toreadorii
șerpii ce mișună pe sub pături
morții ce mișună sub mine

undeva cineva a uitat să stingă lumina

*

copacii își lasă epiteliile
convulsiile ne cuprind și ne lasă

tata e undeva la capătul firului
îl văd tot mai mic de undeva aud cum pășește cum mă cheamă
orașul se strânge în jur
oamenii sunt tot mai mici și înghesuiți
cafeaua nu mai dă în foc
țigările

nu se mai fumează

nu mai ființează pe
aici pe acolo

copacii goi
pieile noastre tăbăcite

*

ne plimbăm printre ruinele unui oraș oprit în loc
oamenii sunt aceiași, doar lumina îi face să pară di-fer-iți,

picăturile de apă mă pătrund și-mi dezlipesc epiteliile
mă fac o bucată uriașă de piele ce se așază pe întreg orașul,
toți oamenii sub mine

toți morții sub mine

toate femeile sub mine

toate
toate
toate

la radio se aude o melodie, „dry your pretty eyes, baby, don’t cry”
dar pe trepte o femeie plânge, și-i văd rimelul deasupra buzelor roșii

și ne continuăm în tăcere drumul spre casă
apoi

*

vom cădea și nu vom găsi adăpost
vom tremura de frig, în timp ce ochii noștri se vor mări din ce în ce
vor cădea ca două bile de sticlă

vom avea o infinitate de iriși pe podea
vor bate la noi vor cere să intre
ușile ne rămân închise

în timp ce praful se lipește de oasele noastre
în timp ce
în timp ce
noi vom căuta adăpost, vor lega cârpe de noi, etichete la picioare

iar noi ne vom căuta

Foto credit Florin Buzdugan: https://bit.ly/2BiLRdR

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.