Așa cum v-am obișnuit, un mic preambul biografic: „Mă numesc Augusta Șolomon, am 19 ani și scriu acest mesaj de pe scările Facultății de Litere din Cluj, unde studiez de câteva luni Literatura Comparată. În afară de o proză scurtă publicată într-o antologie de literatură pentru copii la editura Arthur, nimic nu mă recomandă în mod concret. Însă de la începutul studenției mi s-a (re)deschis un anume orizont al poeziei, în care vreau să-mi încerc “norocul”. Obișnuiesc să scriu ca exercițiu de sondare în mine însămi, observând că odată cu aceasta ancorare în interioritate și în background-ul propriu, există o forță care mă trage simultan și înspre exterior.”

***

În poeme mi se pare că punctuația
Deplasează lirica
Și o fac solemnă ca o coroană ruginită și fără sens
Îmi țin mîinile în buzunar
Și buzunarul nu se mai termină.
În cel stâng
Mai sunt trei mîini și toate se joacă
Piatră foarfece hîrtie pe pedepse.
Am pierdut cu mîna mea,
Și jocul și dragostea deodată
În poezie mi se pare că nu trebuie să te implici
Iar dacă o faci scuză-te și nu te ierta
Vei avea un canon respectă-l
Și data viitoare scrie poezie cu mîna altuia
Din buzunar
La biserică dacă mai mergi
Nu uita să bați la ușă de trei ori.
Prima oară cu mîna,
A doua oară cu speranța,
A treia oară bate vîntul
Pentru tine.
În final caută ca sub plapumă
înainte să te culci
să nu fie vreun destin de poet
Roagă-te atunci cînd cerul pare de sticlă
și cuvintele se vor izbi și întoarce spre tine
Ca un fum
le vei înțelege în sfîrșit
dar, mai bine, uită-le și pleacă.

***

Bunicul meu îmi spune
Vezi că-ți trece tinerețea și cafeaua ta
Nu mai are niciun efect.
Vezi că-ți trece viața, iar tu nici măcar
N-ai avut curajul să îi dai numele tău.
Religia mea e miștoul si biblie mi-e Relevanța.
Un paradox, pentru că eu
Sunt om.
Cine nu e om să ridice mîna sus.
Bunicul a fost maistru
Am o poză cu el în care ține secera și ciocanul și rîde.
Pe el nu l-am cunoscut,
Pentru că din 96′ nu mai e, iar eu
Aveam să mă nasc abia în mileniul următor.
Tot ce știu despre el e că era vesel și apoi a murit.
Când eram mică spuneam “io îl iubesc pe bunicu’ oricum”
Și bunica era mîndră și le spunea vecinelor ce
Declarație umană făceam eu.
Acum, pot scrie mii de poeme și tot nu aș reuși
să mă spovedesc cu puritatea cu care
copilul numit eu, mai intens ca niciodată
Era om.

Poemul unui autobuz plin

Începe să se creeze în mine
Poemul acesta al unui autobuz plin
De diabet.
Sacoșele și păcatele bătrînilor se conțin unele pe altele
Azi mi-am învins frica de inerție.
Așa îmi imaginez că trece timpul
Voalat și vag printre zăpezi și sori.
La fel plutesc pierdută printre stații
Și Clujul pare un oraș burghez și plin de dolii
Îmi imaginez lumi în care cuvîntul „trebuie” e
Mai întîi impersonal și apoi inexistent.
Aceste lumi au acel diabet care trăiește pașnic în oameni
El trebuie evacuat prin respirații regulate
Tic-tac.

Copiii salvați ai Medeii

Noi am făcut infarct în burta mamei
De-abia începuseră inimile să ne stropească
Cu viață, trupul
În noi au cedat nervii simultan
Abia-configurații nervi de puf
Și ochii ni s-au răsucit în țeastă
Accelerat
Iar mama n-a știut
Ea s-a culcat în noaptea dinainte
În brațele unui bărbat aerian
Iar dimineață omul a fugit
Cu un copil în brațe, nenăscut

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.