Camelia Chițescu are 24 de ani și este studentă la masterul de psihologie judiciară din cadrul facultății UBB Cluj.  Iată ce ne-a mai spus despre ea: „Vă trimit (în vreme de pandemie) cinci texte scrise de mine tot în spiritul acestei izolări de altfel. Mă simt propulsată în zeci de direcții zilnic, dar poezia, și scrisul în general, e pentru mine unul din puținele refugii, e un moment clar în care mă reîntorc spre ceea ce pot să ofer și să spun altora. Este, în cele din urmă, și locul unde nu trebuie să mă mai ascund, nu-mi cere nimeni limite în exprimarea versurilor.”

[subliminal damage]
dacă țin televizorul deschis (și asta-i o mare scăpare de gaz) 
fac toxiinfecție neuronală, fiecare post difuzează scandaluri/panică/conspirații
covid-19 e label-ul de pe orice punct colorat din ecran
și măcar 3/5 reclame într-o singură pauză ne învață cum să ne spălăm corect pe mâini
și pe creier. 
n-am ținut jurnal de pandemie, astea-s singurele reflecții/introspecții
pauză publicitară-i și la mine în casă
în rest, dragoste-n vremea holerei;
n-o să uite nimeni acest mortiferum momentum –
așa promit medicii/guvernatorii/președintele 
o vrăjeală
vor fi toți prea ocupați, prea disperați cu criza economică –
trece covid și vine ciuma psihozelor, 
ne vom plăti șomajul tehnic cu vârf și îndesat –
ce poetic.
și-au îndeplinit scopul reclamele alea cu „atenție”,
cotcodăcitul s-a oprit în coteț, s-au dus toți și s-au călcat pe cap
pentru hârtie igienică
și ăsta-i cel mai mare semn de întrebare al meu de când stau cuminte
în cutia mea de chibrituri.
s-au deformat zilele și pe acest continuum și bido ar spune că suntem
atemporali;
deci faceți ce vreți, dragi vecini, dar lăsați hârtia igienică pe raft
că și așa ne-au golit trei munți de păduri în doar o săptâmănă de izolare.
carantina se face-n camioane, în drum spre Austria, cică.
eu cred că dumnezeu are un semn și mai mare de întrebare
că din atâta perfecțiune am evoluat niște proști.

[Ordonanță de urgență]
azi,  de pe la 6 dimineața urlau sirenele, cred că am visat
dar tot în carantină m-am trezit – vecina tot urla deasupra, dărâma scânduri 
am zis „clar, n-am murit” 
e doar o altă zi
e deviza mea și a Ilincăi – bucuria unei noi zile
alinieri, desincronizări onirice, n-am înțeles nimic din noaptea trecută,
am o entorsă
corporală
aproape căzută din pat
un teatru de milioane – pantomimă și buimăceala
de dinainte de prima cafea, un drog;
m-am ridicat azi din pat sperând că voi începe ziua înainte de ora 10
dar e 12 deja, atemporalitatea se manifestă și aici,
scriind un rând la dizertație și altul la declarația pe propria răspundere – 
e pentru prima dată, după patru săptămâni, când ies la soare și mă opresc 
să miros cireșul înflorit din fața blocului 
în timp ce-mi duc gunoiul la tomberoanele cu „deșeuri amestecate”
și mă gândesc cum să mai trag puțin de timp,
cum să mai respir niște aer curat încă treizeci de metri în plus
înainte să mă ia panica din nou
și să apăs compulsiv pe butonul de la lift.
De la geam pare o zi normală, drujbele taie lemne pe undeva, motoarele scot benzină
unul după altul pe șosea,
miroase-a căldură și lumina soarelui reflectă izul industrial al clujului până la mine 
în balcon;
cafeaua sfârâie pe aragaz și nu mai am timp de pierdut,
mă-ntorc să pun niște ouă la fiert și-mi amintesc, ca niciodată, cu durere 
că iar n-au drojdie la supermarket.

[20.20]
orice aventură până la supermarket începe zilnic cu aceeași întrebare –
condiția unei guri proaspete de aer-
„ai completat declarația?”
eu mă uit la cătă, deja încălțată în pragul ușii, zic„nu”
crezi că-i pasă guvernului dacă-mi raportez eu deplasările de treizeci de metri?
o să-i pese când dai 2000 de lei înapoi și-ți rupe rația din portofel;
o să-mi pese, așa-i, o să-mi pese că ne-au tăiat pădurile, că ne-au pus 5G, 
că mama e speriată când se uită la televizor,
că tata n-o să aibă pensie.
Numai mitocănii se-ntâmplă de dragul statului (în casă) 
unde oră de oră te întrebi „cât o mai fi?” și nicio măsură 
nu mai poate ține pasul cu frustrările&gândurile&rufele murdare;
tata ar spune că „pe vremea lui….”
dar uite că în vremea noastră așa-i situația, alții vor deja să sară de la balcon –
eu în balcon abia am făcut curățenie și mai stau un pic,
îmi e bine aici. 

Flavia, știu că îți este dor să ne revedem cu toții la sancio,
știu că ți-e dor de berea rece care se încălzea mult prea repede vara;
știu că eventual tot acolo ne întoarcem
așa că aștept cuminte să ni se deschidă iar granițele, să fim grațiate,
să ni se redea dreptul la apropiere – 
tu nu trebuie să semnezi nicio declarație – 
eu nu trebuie să fac niciun pas dincolo de prag 
dar azi, pe furiș, m-am dus la alergat și abia mi-am ținut picioarele
să nu plece acolo unde știm că nu mai locuiește nimeni.
Oare terasa arată la fel?

[Anima]
între alte rânduri necitite nu-mi mai aud nici gândul bolborosind
aud byron la maxim și motoare de avion huruind suprapus 
cu decizii care așteaptă să fie luate, âââââââââââââ
nu-mi mai vine să glumesc, am auzit aseară povești cu fantome, 
întâmplările Biancăi, empatie tânără, profundă, 
entitățile substratului colectiv unde bunica&mătușa&vecinul&străinul 
au un semn de pus la intersecție; 
povestim cu cei care se zvârcolesc în pereți, ascunși pe undeva
sunt o casă întunecată și la capătul ei o lumină
trepte pe care urc, părinții sunt și ei copii –
Ia-mă de mână, să ai grijă cum urci pe scări/
dacă nu închizi ușa te trage curentul
dacă te împiedici de prag ai ghinion
dacă deschizi fereastra pleacă morții
dacă uiți ceva, nu te întoarce;

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.