Iată ce ne-a scris Maria-Daniela Goea despre ea în e-mail-ul trimis redacției

Maria-Daniela Goea

„Mă numesc Maria-Daniela Goea, sunt născută într-un decembrie de poveste, în București. Scriu de când eram copil. 

De zece ani public constant pe site-ul Agonia.ro, unde găsiți cam tot ceea ce am produs mai semnificativ până acum în materie de literatură: poezii, catrene/epigrame, proză scurtă, eseuri, aforisme. 

Mai apar pe site-urile Parnas XXI, cu o selecție de poeme, și Citatepedia, cu un număr de catrene și poeme. Unele catrene/epigrame de-ale mele au fost preluate în reviste, volume colective și pe diferite site-uri de profil. Încă nu am publicat un volum de autor, este un obiectiv al meu pe termen cât mai scurt.”

america

să ne plimbăm prin new orleans
cu bluesul în sânge
cu melancolia în oase
cu pietre de granat în suflete
cu ace de fier înfipte în inimi
cu chitara lui b b în mână
ca o spadă de cruciat
deschizându-ne calea către amurg
suntem liberi să plângem
când bem din ginul cu gust de frică
suntem liberi să ne ungem pe fețe
cu maioneza din burgeri
şi să credem că nu vom mai avea
nici riduri nici amintiri
suntem liberi să ne imaginăm că am fost
şi să visăm că vom fi
cumpărați-mi un bilet pentru trenul
care nu duce nicăieri
şi lăsați-mă să-l aştept în gară
pe valiza mea de carton

metrou

metrou cimitir al inocenței mele
tu m-ai învățat să privesc fix înainte
ca un mecanism eficient şi lugubru
cu ochi de ceramică
să nu întorc capul să nu zâmbesc
să nu respir să nu cred să nu sper
să nu mă amăgesc
între două stații
îmi rememorez întreaga viață
încercând să nu ating din greşeală
vreun trup străin
ghemuit în el însuşi precum un arici
poate că uşile
nu se vor mai deschide niciodată
şi vom dispărea cu toții
în catacombele oraşului
purtați în vintre
de un anaconda feroce
care ne-a mințit
că ne va duce la job

plastic

oraşul respiră ca o hidră
prin tentaculele
de gelatină murdară
e ora la care
oamenii de botox
îşi pun haine de carnaval
se rujează pe pleoape pe buze pe piept
se revarsă peste trotuare
termite apocaliptice
cu maxilare de fier şi inimi de mucava
cine râde mai tare
câştigă o zi de viață în minus
şi un tricou cu paiete
aşa se învață la şcoală
cine mângâie un copac
rămâne ultimul
şi stinge lumina

deșert

cântecul acesta
pe care îl murmur câteodată
îmi aminteşte de zilele cu miros de şofran
când paşii ne răsunau cadențat
printre dunele cu spinări alungite
mergeam în tăcere spre orizont
pe marginea prăpastiilor nevăzute
ne opream să bem apă dulce
din fântânile otrăvite de călăreții deşertului
oare cât mai avem întrebam
până la marea cu valuri purpurii
doar ecoul ne răspundea
în timp ce scorpionii cu cleşti de onyx
ieșeau înfometați de sub pietre

poem boreal

navigăm neştiuți printre banchize
aurora ne pictează umbre
pe chipurile mai împietrite
decât oceanul
aici e cu adevărat capătul lumii
şi poate al vieților noastre
translucide ca gheața
aerul alb ni se lipeşte de pleoape
ne umplem plămânii
cu frig şi tăcere
ce imensă poate fi uitarea
ce deplină tristețea
ce imaculată vinovăția
ce desăvârşită plecarea

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.