Fiindcă ne aflăm într-o situație specială, am să trec direct la ce ne-a spus Alexandru despre el: „Mă numesc Alexandru Higyed, am 22 de ani sunt din Șiria, Jud. Arad și în prezent studiez în Timișoara. Frecventez din când în când Cenaclul „Pavel Dan”. Am mai publicat poeme în revista „Orizont” și antologia „Conexiuni” de la Sibiu. Sunt student în anul I la Masteratul de Studii Americane de la Universitatea de Vest din Timișoara, editez și traduc texte pentru Asociația Culturală Contrasens și în timpul liber, librar.”
Aș mai preciza că Alexandru este librar la celebra, deja, librărie „La Două Bufnițe”.
tot e ceva
luptele se poartă doar vara
așa e moda dacă nu transpirăm
de la pumni măcar să transpirăm
de la soare și seara
să-i putem spune tatei
că l-am învinețit p-ăla
să ies de aici fără să mă gândesc
la măruntaie ar fi greu de crezut
e ca și cum ai avea glontele sub gură
indiferent de unde vine
aer curge prin toate colțurile
și chiar te străduiești să vorbești
te înțeleg știu de ce nu vrei să taci odată
până acum te-a ascultat doar grenada
și atunci ți-a retezat mărul lui adam
corpul tău e la fel de bâlbâit
nu mai știu cum să mă opresc
am încercat de toate: decapitări, spânzurat, bătut la ușă
ba chiar mi-am schimbat și hainele de pat
am intrat la tine și am închis ușa
să nu intre cumva vreun câine
dacă aș fi avut grija asta și înainte
poate ar fi schimbat ceva
te rog scuză-mă că nu am aruncat dopul de la sticla de neumarkt odată cu sicriul
ai zâmbit
știu că ai simțit că voiam să o fac
până la urmă
asta și înghețata ne lega
acum mai sunt doar câțiva metri
în martie după reflex oamenii conservă stingerea unei monarhii
ca și cum ar fi un fenomen de cărți poștale
totuși dilema animalului politic e că fascinația nu există în actualitate
ce spunem e totdeauna altceva inedit
pe copii nu-i mai convinge descoperirea copilăriei
după doi ani la moscova
eroul din mansardă a cucerit înțelepciunea banilor, timpul, impietățile
radio românia ascultă
fascinația este un curator care desfigurează vestiarul
singurul paradis s-a pierdut
noul ion barbu a cucerit piticii cu scrisori
cel mai greu e să ceri lucruri simple
nu e vorba de rușine sau de muzica pe care o asculți
e vorba de tot ce ai adunat și ai lăsat
să se sfarme ca o bucată de pâine din casa veche
tot spui că ai să i-o dai lui sandy dar ai uitat că
a murit acum câțiva ani singură în șopru sub lemne
măcelărită de nesiguranța ta
ai avut alte probleme atunci
și ea ți le înghițea cu fiecare lătrat
nu mai bea urla fiecare os și tu țineai petul ăla
ca pe un caleidoscop credeai că poți vedea prin spumă
fericirea și te simți altfel când știi că altul moare înaintea ta
în timp ce dâra de alcool îți macină ultimele rămășițe de conștiință
iar capul ți se împarte între secure și lemnul crăpat de tata
pe care nu-l mai văd cărând ceva și se poate ca iarna asta
să rămânem fără foc dar lasă că mereu sunt alte metode
de încălzit chiar dacă nu mai sunt acasă de ceva vreme
îmi lipsesc excursiile de sâmbătă la ABC mix după înghețată
și salariul provizoriu banii strânși pentru chitară și certurile
aproape nimic nu mai e
fiecare moare în felul lui
câinii călcați de mașini sau în șopru după lemne
unde nu-i vede nici dracu iar după o săptămâna abia
îți dai seama că nu te mai întâmpină nimeni când vii de la școală
nimeni nu se bucură când zici că ai luat
zece la cine știe ce
aștept supa de pui de acum șase ani de la masa în familie
obișnuiam să las ceva „să rămână și pentru data viitoare”
să fiu sigur că o să fie o dată viitoare
am impresia că acum s-au răcit toate
simt lingura ca pe un țurțure cocoțat pe streașină
văd cum aburii ies din gura ei
cum încearcă să îmi explice la telefon că ar trebui să iau o pauză
să mai mănânc și eu că am slăbit mult și asta nu e bine
cum încerc să-i explic că pentru mine
mesele sunt mai reci atunci când de partea cealaltă
nu se ceartă cineva
de câteva luni str. gării e tot mai goală când ajung
iar bagajul meu e mai ușor de fiecare dată
mereu mă întorc doar ca să las câte ceva
am plecat în dimineața următoare
îmi place să cred că ce mă oprește să ajung la tren
sunt câinii de la vulcanizare obișnuiți deja cu călătorii
așa că aștept să văd cât mă ține
în mod normal nu mi-ar fi frică
dar ei mă sperie cel mai tare
câinii ăștia sunt singurătatea
pe care o mângâi înainte de o despărțire
dacă nu nimerești ritmul care să fie pe placul lor
ai pierdut trenul
nu-mi dau seama dacă ești mai aproape
sau doar strigi mai tare
te temi că încălzirea globală o să ajungă și la noi
dar nu despre asta vrei să vorbim
îmi pui mâna direct pe rinichi și nu slăbești strânsoarea
încă una și îmi spui că poate te mai dezmorțesc
oricum nu îți place mirosul de alcool
și jazzul „sună ca naiba” ca s-o zic cu cuvintele tale
am uitat iar să sting lampa de pe noptieră
voiam doar să te rog să o faci tu dar te uitai la mine
nu mai putem opri luminile
suntem prinși aici între cearșafuri
ca doi șoimi ai patriei între două cântece
cui îi e frică să facă prima mișcare să ridice mâna.
să nu ne mai așteptăm la palme alea vin oricum
la fel ca o apocalipsă
se răsfață cu compania altor dezastre
și s-a schimbat felul în care aprind țigările
la ABC nu mai e nimeni pentru că au interzis fumatul în locurile publice
ce nu înțeleg ei e că acolo, sub umbrela din spatele casei
unde cândva se dădea bere pe caiet până la refuz
și nu-ți mai auzeai gândurile de înjurăturile și blestemele măriei,
totul e personal
un băiețel lovește gardul de lemn cu mingea de fotbal semiumflată
mă aștept să iasă cineva să-l întrebe a cui e
mingea lovește iar și iar și iar
mă aștept să se agațe într-o sârmă