Daniela Bîrzu s-a născut pe 13 mai 1971 în Iași. Actualmente își are reședința în localitatea Valea Lupului, Iași. Este absolventă a Liceului Național din Iași și a facultății tehnice „Gh. Asachi”, secția energetică, Iași.

A început să scrie poezie în 2010, postând pe site-uri literare.

În 2011 scoate prima carte, „Magazinul de piane”, Editura Opera, 2011.
În 2012 apare în antologia  „Virtualia”, editura PIM 2012,  cu poeme selectate de Alina Manole.
În 2014, sub îndrumarea Medeei Iancu, apare a doua carte „Trandafiri pe viscere”, editura Karth, 2014.

Continuă să publice poeme pe site-urile online și în revistele „Mozaicul”, „Prăvălia culturală”, „Traducerile de sâmbătă”, „Sintagme literare”, „Cenaclul E-creator”, revista „Parnas”, „New York Magazine”.

În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem, condus de Călin Vlasie.
Până la momentul actual, nu a avut referințe critice.

„Susține porția zilnică de poezie care-ți face viața altfel. Un proiect «O Mie de Semne». Intră și tu pe https://www.patreon.com/omiedesemne și donează minimum un dolar pentru porția zilnică de poezie.”

//

suntem biodegradabili ca două cămăși din lână ce se deșiră încet
ni se opresc inimile în camerele de izolare unde ne atingem torsurile de pereți
apoi le izbim să se spargă suntem împreună dar separați sângele nostru trece dincolo de pereți și ne mângâie fețele
suntem invers suntem albi în interior și roșii pe dinafară
ne descompunem zi de zi o durere moale în oasele noastre ne amintește că suntem vii
ne ascundem durerile
ne înfășurăm în cămășile de lână până ce acestea ajung să ne țină de cald
înghițim pastilele mici și rotunde până ce ochii ni se fac strălucitori
noaptea suntem și mai aproape unul de altul cu corpurile noastre roșii și inimile noastre albe sau așa simțim până ce zeii se vor hotărî să dărâme zidurile deșirându-le ca pe două suluri de lână.

//

modul în care cade lumina în fâșii

prin ele ne strecurăm dincolo

ne lipim de geamuri

corpurile noastre de sticlă încep să se spargă


dincolo e fetița din vis care ne cheamă la ea

în orbitoarea lumină nu știe că am murit toți

aproape o putem atinge


aici, deasupra noastră nu mai sunt decât norii de sânge și praf

dincolo e liniște e pace e primăvară.

e frumusețe ca într-o fertilizare in vitro.


să punem flori de cireș peste gurile morților

a spus fetița în vis

așa va părea că moartea a înflorit în ei ca o primăvară.

*

și se va face pace dar noi vom rămâne robii sângelui nostru complet schimbat

acestei primăveri uriașe în care nu-ți dorești decât să zbori atunci când

prea multe lucruri apasă ca și cum ai ține un deget cu putere peste o arteră fisurată.

//

lumina pe intermitent
sistemul meu nervos periferic funcționează perfect

la intrarea în oraș pare liniște.

toamna a răpus mișcarea involuntară a oamenilor
merg pe străzi necunoscute pentru prima dată

și e atât de pustiu
e frig și e ceață ca-n poemele lui bacovia.

tu pe bancheta din spate încă zâmbești 
suntem singurii care am rămas în zona asta 
curățată de deratizatori.

nu simt nici furnicături în degete nici vreo amorțeală
doar un sentiment de eliberare.

apoi simt teama că nu vom putea supraviețui singuri.
orașul e plin de șobolani
îi vedem cum încearcă să se urce pe capota mașinii
pe geamuri

și știm
asta e imaginea lumii care a fost exterminată.
mii de animale abandonate în cuști.

semafoarele merg în gol
și la fel și noi după ce trecem de ele

ne izbim de un zid care apare brusc în fața noastră
și ne trezește la realitate.

cineva scrie în creierele noastre cu markere roșii
ceea ce trebuie să simțim mai departe.

//

liniile de tramvai continuă să se întindă
ca și cum ar fi dâre de sânge merg pe urmele lor 

am observat oamenii aruncându-se pe șine n-am încercat să salvez pe niciunul
amețeala nu trece repede după un astfel de eveniment
încă sunt obsedată de arderea pădurilor și-mi imaginez că și pielea mea arde în flăcări

sunt deținuți în acest moment care stau în camerele lor de izolare
mă simt penetrată de unul dintre ei e atât de bine fără obligații și sentimente
iar durerea curge mai departe ca sângele și vinul

revin lângă tine după acest vis lucid mă târăsc pe șinele de tramvai și aștept
să devin o altă ființă am observat că dacă rămân mai mult timp acolo 
inima mi se liniștește

soarele curge și el mai departe ca un vin dulce făcut din sângele meu
experiența asta e oricum demodată dragostea n-o să vină doar tramvaiul
pe șinele lui lucitoare ca un călău din secolele trecute izbind lama de mai multe ori
&
ceva se trezește în tine când ești lovit 

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

2 Comments

  1. Igor Ursenco Reply

    O poeta nascuta, iar nu facuta, ce nu are nevoie de referintele critice ale nimanui. Chapeau, Daniela Birzu!

  2. Orice poet, dragă Igor, are nevoie de validare critică, altminteri am trăi într-o bulă, într-o fantezie în care toți am fi geniali.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.