Anul trecut în august Daniela Vizireanu ne-a trimis un grupaj de poeme. Am considerat atunci că textele nu sunt suficient de bune pentru a fi publicate pe www.omiedesemne.ro, însă lăsam o ușă deschisă spunând că „sunt convins că va veni o zi când vei publica aici, fiindcă sunt semne încurajatoare în acest sens”.
Recent, Daniela a revenit cu un nou grupaj în care progresele sunt vizibile. Sigur că mai sunt mulți pași de făcut, că există încă multă zgură care poate fi lesne îndepărtată (în special livrescul anumitor pasaje devine prea strident), însă cred că publicarea în acest moment este un gest necesar de încurajare.
gând extrauterin
după ce mi-au tăiat cordonul ombilical, mamă, pe douăzeci și cinci iulie 1999,
m-au lăsat pe un cearșaf alb, ars de lumini, lumini în care își
înecau ochii oameni albi, cu rame de ochelari subțiri, vicleni,
bărbieriți superficial și foarte foarte înalți.
ca o spumă adusa de mare la țărm stăteam așezată, culcată pe alb
filmele mute mă făceau să plâng
era azvârlirea mea în lume și nu știam că
laptele tău e la fel de alb și am să-l beau,
mamă.
La crucea lui tata
sînt egoistă,
n-am putut să îi las motanul lui tata
n-am putut să îngrop nici măcar coada lui și să-i las capul afară să respire,
să se scarpine de crucea lui, să îi spună ce băiat frumos e, că va face ravagii printre mâțele vagaboande, că dacă mai pleacă de acasă cu zilele sună la poliție și declară că i-a dispărut băiatul din flori
(și poliția o să-l ia la întrebări tot pe el, bineînțeles, poliția poate vorbi și cu motani, dar numai când îl vor aduce într-un birou, nu așa oriunde, poliția nu vorbește cu motani pe stradă, se face că nu îi vede)
dar până atunci mai e (sau) nu mai e nimic
motanul vrea să stea lângă crucea lui tata,
și tata abia așteaptă să scoată degetele lui cu unghii crescute în burta de pământ a mamei lui
să scoată degetele încleștate, să-l mângâie, să zică:
vino, la tata!
și motanul să toarcă lângă crucea lui tata.
auto-cenzura oamenilor sensibili
m-am născut într-o burtă uriașă în care nu eram singură,
mai erau cu mine mulți soldați căzuți, muți de frică în burta mamei, duhnind a bere ieftină
i-am întrebat ce fac acolo, de ce sunt așa bolnavi, ziceau că au luptat în
Războiul Oamenilor Sensibili și că au pierdut un teritoriu,
jumătate din burta mamei dedicată versurilor.
le-au furat nenorociții, nu știu, poate rușii
au furat toate poeziile pe care le ascundea mama în coji de ou
cele cu balurile de fată mare, poeziile lui nichita
mama a vrut să scrie o carte și m-a născut pe mine și n-a mai scris.
soldații au zis că peste zece ani o să aprindem
lumânări pentru ei, o să-i dăm la știri o dată pe an, de ziua lor,
și atunci toți Oamenii Sensibili o să își aducă aminte de ei. dar ei o să râdă. ciorile o să facă ouă pe crucile lor din bellu
toți vedem soldații pe paginile de wikipedia în secțiunea: Oameni Sensibili.
mi-e așa, când mă uit la pozele cu ei pe care mama le ascundea cândva în coji de ou, mi-e dimov.
Beatitudine
Întinde o ultimă vorbă până la mine
arunc-o ca pe un colț de pâine la câinele din grădină
sau ca un pește sugrumat în acul undiței
bea tată de te satură, avem destul vin stătut în butoi
pe cerul gurii tale locuiesc de câțiva ani toate culorile lumii
murdărește-ți dinții stricați încă o dată, o să te șterg eu la gură
cere o învoire acolo la tine, ia-l și pe nichita dacă se poate în buzunarele
tale cusute de mama. zi-i că-l roagă poeții să bea și cu ei o dată
te-or durea toate oasele tată, bea de te satură
proaste mai sînt curelele pe care le cumpărai din piață
aveți pantofar acolo sau cine te încalță
la voi pâinea-i tot albă?
nu ți-ai luat ochelarii cu tine, nu știu
cum îl mai citești pe amicul tău eminescu
eu îți mai citesc din când în când pe la pat dar
nu sînt sigură ca mă mai asculți
oi fi obosit odată cu calul tău, tată
am avut o recoltă bogată
via de la marginea satului neprășită și lovită de bruma lui martie
a rodit pentru tine
mai ți-e frică de ziua de mâine?
că dacă cade cerul peste noi sau ne înghite pământul sau ne strivesc
păcatele în somn.
tu n-ai ziua de mâine și nici pe cea de ieri
mereu azi ca nichita
iată, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune
așa că bea tată de te satură să nu te mai îneci a doua oară
și să mori.
