Mia M.  ne scria cu câtva timp în urmă: „O să-mi spun Mia, deși nu acesta este prenumele meu, dar îmi place să mi se zică așa. Sunt un copil de-al mării și am inserat la finalul fișierului Word o fotografie realizată de mine cu marea, deoarece mă reprezintă. Nu am participat la concursuri/festivaluri literare și nici nu am intenția asta. Îmi cam place să stau ascunsă în grota mea alături de ceea ce mai scriu. Uneori scriu poezie, alteori scriu proză.”

De atunci a tot publicat pe www.omiedesemne.ro, iar acum revine cu un nou grupaj. Iată-l:

//
umbra ta încă se încruntă
la mine
undeva din mijlocul berlinului
rece
și
crudă
pe fundal de clădiri dărăpănate
și ploaie murdară

nici măcar nu-ți mai amintești
de mine
sau
de toamna aceea în nuanțe sepia
în care te-ai confruntat
pe tine însuți

(încă ți-e rușine de întunericul din tine, nu-i așa?)

te derulez ca pe un film alb-negru
de 35 mm expirat
și mereu te blochezi
spre sfârșit
de aceea o iau de la capăt
mereu și mereu
cu tine

de fiecare dată mai distorsionat
pentru că s-a dărâmat
casa usher din mine
și tu ai rezistat în ea
deși nu mi-am dorit

îmi amintești de bacovia
încă de când era copil
și până la maturitate,
dar el și-a lăsat urletul
afară
tu nu
și nici nu o să auzi de
bacovia vreodată
sau de oricine altcineva
care
urlă

cuvintele astea
nu o să însemne nimic
pentru tine

//
ne vedem, dar nu ne simțim
îți lipești fruntea rece de a mea și mă strângi de umeri
te rog, spune-mi că simți și tu îmi spui fără să rostești un singur sunet
viscolul s-a pornit iar peste noi
am rămas blocați tot pe iceberg-ul ăsta
tu pe vârful tău, eu pe vârful meu
nu o să ne încălzim niciodată unul pe celălalt
nu o să ne atingem niciodată mai mult decât
fruntea ta de fruntea mea și palmele tale uscate
de umerii mei
cineva a intrat în cameră și mi-a furat ceva de acolo șoptești în mintea mea
cine sunt? continui cu vocea tremurândă
te urăsc pentru că îmi invadezi mintea ori de câte ori
vrei, iar eu doar aștept, dar nu pot să plec
nu vreau(?)
mi-ai mărturisit că mama ta ți-a spus
să o aștepți
acolo unde meduzele zboară pe cerul
ce se prelinge în ninsoare
și unde nu poți fi auzit dincolo de sticlă
nu ți-ai dat încă seama că noi ne aflăm deja aici?

//
mi-ar fi fost mai ușor dacă te temeai să mă lași să văd totul
așa de clar în tine prin tine
pentru că nu te-aș fi lăsat să-ți sprijini fruntea obosită
de a mea
nu te-aș fi lăsat nimic din toate astea
doar m-am lăsat îmbătată de singurătatea unui număr prim,
de singurătatea ta
și te țin aici crezând că pot să opresc ritmul valurilor pe care
te lași purtat încă de când erai un copil așa de naiv
dar care încă (se) vedea clar

cine a îndrăznit să fure din tine și să te oblige să accepți asta
în timp ce clădirile au început să se demoleze?
hm, cine?

urletele noastre nu o să se audă vreodată între ele
sunt la mii de ani lumină depărtare
deși au spart clopotul ăsta de sticlă
ți-am zis încă de când ne-am întâlnit că nu am ce
să-ți ofer ca să furi
și ți-am permis să nu mă asculți

închide ochii o să am grijă să nu doară
te-a durut prea mult timp deja
corpul ți-e așa ușor și transparent
aproape invizibil
brațele mele te poartă în ninsoarea asta lină
ce acoperă terenul de război pe care l-am format
u-unde mergem?
mergem înapoi la rădăcinile junglei cu spini
de la care ai fost pus să pleci
mintea ta va deveni tabula rasa la suprafață, dar în adâncuri
nu va muri, ci va continua până când o s-o lași să se trezească
și o să mergeți unul lângă celălalt pe drumul ăsta
nu o să te abandonez așa cum ai făcut tu
o să continui să rătăcesc și poate tu o să mă găsești pe mine înainte

acum dormi mâine totul va dispărea
chiar și eu

this isn’t a love story
you are
a white bird in a blizzard
on its way to home
i am
just a part of you
who wants you
home

//
am rămas blocată într-o fotografie alb-negru
cu un lullaby auzindu-se pe fundal
mă privesc cum mă îndepărtez
sunt peste tot și nicăieri în același timp
respir/ sunt în comă/ sunt îngropată
la mii de kilometri sub pământ

sunt pământ nefertil
marea nu mă aude, nu mă mai
recunoaște drept copilul ei
cineva râde de mine și-mi spune că
nici eu nu am suflet
și chiar n-am

o mașină arde în gerul iernii
îmi zâmbesc cuprinsă-n flăcări
nici măcar atunci nu mă simt caldă
sunt indolentă, injustă
miros a moarte, a boală contagioasă
te rog, nu te apropria de mine.

//
m.,
toată lumea îți zice că sunt ca el
un parazit ce-ți fură și ultima picătură
de viață,
iar pentru asta
nu mai ai ochi
să mă vezi.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.